La marginea docului, se aplecase peste spaţiul gol şi trăsese adânc în plămâni aerul curat.

Acum, vehiculele erau aproape, la o depărtare de două sau trei sute de respiraţii.

Vampirii îi asaltau, în număr tot mai mare, cu fiecare respiraţie ce trecea. Luptătorii erau aliniaţi pe treptele laterale. Culegătorii agitau săbiile printre picioarele ca nişte stâlpi ai Giganţilor Ierbii, în timp ce aceştia trăgeau cu arbaletele în ţinte mult mai îndepărtate. Peste clipocitul fluviului, Tegger percepea cu greutate duetul pe care Demonii îl cântau de pe turelele tunurilor.

Nu se auzeau focuri de armă… Le ordonase cumva Valavirgillin să păstreze liniştea, pentru a amâna alertarea cuibului? Dar numărul Vampirilor creştea neîncetat; cuibul se trezise în mijlocul unei invazii.

Fluviul curgea în întuneric şi vehiculele îl urmau.

… Întuneric. Sub el, totul era negru ca păcatul. Pentru Vampiri, era perfect. Doar Demonii, aşezaţi pe băncile conducătorilor, trebuie să fi fost capabili să indice direcţia, ceilalţi trebuie să fi fost complet orbi.

Era ceva ce putea să facă. Avea nevoie de nervi tari. Şi de sabie.

Valavirgillin conducea numai cu o mână, iar în cealaltă ţinea pistolul. Barok stătea pe aceeaşi banchetă, lângă ea, dar se uita în spate. Respira piperpraz printr-un ştergar. Thurl avusese dreptate de la început — ierburile erau mult mai eficiente decât alcoolul.

O faţă albă răsări drept înainte; trase cu ambele mâini, după care apucă din nou volanul, până să apuce vehiculul să se abată din drum. Alte puşti începură şi ele să tragă. Barok îi luă pistolul şi îi dădu altul încărcat.

Zgomotul îi făcu pe Vampiri să se dea înapoi, în vreme ce vehiculele continuau să înainteze în întuneric.

Fabrica plutitoare strălucea deasupra lor ca o constelaţie. Sub marginile ei, Vala nu distingea decât puţine detalii, dar ştia unde se află rampa şi se îndreptă într-acolo.

Cum aveau să respingă atacul, acum, când numai Vampirii puteau vedea? Fuseseră înconjuraţi de o miasmă neagră ce parcă adunase putoarea tuturor cimitirelor de sub Arcadă. Scârba ar fi reprezentat o apărare, dar nu era asta. Nu era. Ca totdeauna, aici, inamicul real îl reprezenta imboldul nestăvilit de a te împerechea în mijlocul războiului.

Harpster îşi întrerupse muzica lui stranie pentru a striga.

— Şefa! Stânga! Stânga, apoi viraj în agrafă, spre dreapta, şi intri pe rampă. Şefa, sunt Vampiri pe rampă!

Vala coti spre stânga, în întuneric.

Fiecare vehicul se descurca pe cont propriu. Umbrele cu care luptau erau copii, schilozi şi neputincioşi, bătrâni, gravide — toţi cei care nu plecaseră cu şuvoiul vânătorilor. În toiul nopţii erau în cea mai bună formă. Vala se gândise să aştepte până în zori. Dar zorii i-ar fi adus pe vânători înapoi, chiar dacă epuizaţi şi mai puţini ca număr, iar aceştia, cu care lupta acum, ar fi avut la dispoziţie jumătate de noapte să ajungă la Tegger.

Un meteor căzu în faţa ei.

Vampirii ce se pitiseră, aşteptând, între Vala şi rampă, ţipară şi se rostogoliră înapoi. Meteoriţii — torţele — continuau să cadă, câteva se stinseră, dar şase continuau să ardă. Darul lui Tegger.

Acum, Vala se afla pe rampă, având Vehiculul Doi imediat în spatele ei, iar Vampirii veneau din toate părţile. Unul răsări chiar pe banchetă. Vala trase în el şi îi aşeză pistolul descărcat alături. Tunurile bubuiau; o rafală de foc şi pietre curăţă rampa în faţă.

În spatele ei, izbucni brusc lumina, ca şi cum ar fi căzut soarele de pe Arcadă. În strălucirea teribilă, Vampirii îşi ascundeau ochii şi îngheţau ca nişte păsări pe cuib. Tunurile şi arbaletele bubuiau şi şuierau în jurul ei.

Bancheta fu zgâlţâită brusc. Vala se întoarse; simţea un miros de Vampir care o înnebunea şi avea doar un pistol descărcat cu care să se apere. Brusc, îşi dădu seama că o privea o faţă deformată ce aducea cu Oamenii-Maşină. Foranayeedli, arătând nebună de-a binelea, se apucase de bancheta ei cu toate membrele şi cu dinţii.

Vala continuă să conducă.

În cerc şi tot în cerc. O umbră, în lumină, semnaliza cu ambele braţe. Una dintre mâini purta o sabie. Ea continua să se îndrepte spre lumină.

Roşul Tegger — gol: de ce? — păşi lateral, ca să facă loc vehiculului să treacă.

O văzu pe Warvia sărind de pe vehicul. Când se ciocni cu Tegger, şocul îi smulse acestuia sabia din mână. Tunica Warviei zbură după ea. Vala nu mai avu nevoie să audă strigătele companionilor săi; sosise vremea celebrării, timpul pentru rishathra.

Cineva trebuia să-şi păstreze mintea suficient de mult timp pentru a-i păzi.

Vala opri vehiculul în lumina albă a docului. Auzi lupte. Vampirii? Nu, distingea vorbe…

Foranayeedli îşi găsise tatăl. Acum, ei îşi aruncau unul altuia insulte mortale.

Vala încercă să aprecieze dacă aveau să se omoare între ei. Urmă un moment când amândoi se opriră, ca să-şi tragă răsuflarea. Vala le atinse umerii — pentru a-i face atenţi —, se retrase rapid un pas şi vorbi pe nerăsuflate:

— Forn, Barok, a fost greşeala mea cu adevărat. Greşeala noastră. Oricare dintre noi poate să vadă ce s-a întâmplat. Nu putem să împărtăşim cu toţii ruşinea?

Tatăl şi fiica o priveau şocaţi.

— Voi nu trebuia să fiţi împreună, când au venit Vampirii. Trebuia să vă despart. Am greşit. Nu înţelegeţi că ne-am împerecheat cu toţii. N-am avut încotro. Chit şi Kay sunt gravide. Barok, ei încă nu ştiu despre tine şi Forn, nu-i aşa?

— Nu cred, murmură bărbatul.

— Dar nu putem să mergem acasă! se văită Forn.

— Rishază cu cineva, spuse Vala.

— Şefa, dar nu vezi…

— Acum, fată proastă! Paroom pare pregătit. Elimină-ţi dorinţa din sânge, ca să poţi gândi. Du-te!

Forn izbucni în râs.

— Dar tu, Şefa?

— Eu trebuie să organizez totul. Barok, caut-o pe Waast…

Dar asta era chiar vocea lui Waast. Ea fusese găsită, şi încă de mai mulţi bărbaţi.

— …sau pe altcineva. Du-te.

Îi împinse în direcţii opuse şi ei se supuseră.

Ce urma? Roşii păreau să se fi împăcat. Asta putea chiar să dureze. De acum, Tegger trebuie să fi ajuns să cunoască puterea miasmei Vampirilor. Parfumul parşiv încă îi mai sfârâia prin creier şi sânge, dar cunoscuse mirosuri şi