Helene ridică din umeri. Ea nu se ruja, așa că problemele de acest fel îi erau complet străine. Se strădui să folosească foarte puțin, dar și așa părea complet schimbată. Mama ei fu mulțumită că o ascultase.

Musafirul se dovedi a fi un tânăr medic, cu puțin mai mare decât ea. Acesta veni cu flori, pe care, spre surprinderea Helenei, nu le oferi mamei, ci ei, însoțite de un compliment stângaci, gesturi pe care mama păru a le considera absolut la locul lor!

În acel moment începu să bănuiască ce se petrecea.

Apoi s-au așezat la masă. I se părea ciudat să vadă pe altcineva pe locul pe care îl ocupase întotdeauna fratele ei, pe cineva care avea aproape aceeași vârstă cu el. Dar acest tânăr care se numea Ralf Kaufmann și care, după cum află Helene, era înrudit cu cineva sus-pus din partid, era, spre deosebire de Armin, foarte vorbăreț.

La apetitiv au vorbit despre politică. Tatăl și invitatul se amuzau pe marginea acțiunilor nesigure ale francezilor, care se adunaseră în fața Liniei Siegfried pentru a nu face nimic. Între timp conflictul căpătase denumirea de „războiul ciudat” și când se prezentau la televizor reportaje despre el, impresia era că se reluau mereu și mereu aceleași imagini. Au mai vorbit despre declarația de război a Angliei, despre atacurile aeriene ale acesteia și despre atacurile submarinelor germane asupra flotei engleze, pentru ca înainte de a se fi golit paharele discuția să treacă la teme medicale.

Și deveni tot mai puțin interesantă. În timp ce se servea felul întâi, o supă de pasăre, musafirul vorbi despre diversele tipuri de spută eliminate prin tuse, la felul principal, o friptură, le explică formarea puroiului, iar la înghețata de la sfârșitul mesei zugrăvi propria experiență în domeniul necrozelor. Dacă în calitate de membră a familiei unui chirurg Helene nu ar fi fost oarecum obișnuită cu așa ceva, i-ar fi pierit orice urmă de apetit. Mama făcea mereu tentative de a orienta discuția în alte direcții, spre teme care le-ar oferi ei și fiicei sale posibilitatea să intervină, dar tânărul musafir părea mai curând interesat de o slujbă la institutul tatălui decât de fiica acestuia.

Helene răsuflă ușurată când totul se încheie și invitatul ieși pe ușă.

— Și? își întrebă ea tatăl. Îl angajezi?

Tatăl se încruntă:

— Nu asta era problema…

— Deci chiar vreți să mă combinați?! constată Helene, care nu prea știa dacă trebuia să râdă ori să i se facă greață.

Mama oftă teatral, ca de fiecare dată când se credea neînțeleasă.

— Noi vrem doar să te ajutăm să îți faci relații sociale.

— Cu doctorul Frankenstein? Nu, vă mulțumesc frumos.

— Helene, interveni tatăl cu seriozitate, problema este că după jertfa adusă de Armin, tu ești singura care poți duce mai departe moștenirea noastră. Este o responsabilitate față de poporul nostru și față de patrie, de care trebuie să fim conștienți.

Helene îl privi consternată pe tatăl ei:

— Cu alte cuvinte, răspunsul vostru este: da, da, voi vreți să mă cuplați.

— Tu nu te întâlnești cu nimeni, interveni mama ei. Dacă nu ești la școală, printre fete, stai acasă și te îngropi sub temele școlare!

— Da, și? explodă Helene. Întâmplător trebuie să iau examenele finale! Și imaginează-ți că astea nu se fac cadou!

Ea chiar asta făcea: se pregătea, ba chiar și la materiile pe care nu le agrea. I se părea extraordinar că era război și la televizor vedea cum erau bombardate orașe precum Cuxhaven și Wilhelmshaven, în timp ce școala continua să funcționeze, ca și cum nimic nu se întâmpla. Colegele ei de clasă numărau săptămânile rămase până la examenul de bacalaureat și orice altceva avea importanță secundară.

Fără să țină cont de toate acestea, părinții ei continuau să îi prezinte ipotetici parteneri și Helene pur și simplu nu reușea să se sustragă. Nu în ultimul rând, pentru că într-adevăr tânjea după un bărbat, pe care să îl iubească.

Astfel într-o seară suportă un SS-ist de rang înalt, care arăta de altfel bine și mai era și foarte politicos. Dar i-a fost tare dificil să se întrețină cu el. Nu simțea niciun interes real pentru ea din partea lui. De ce venise? Avea senzația că s-ar fi putut dezbrăca în fața lui, iar acesta ar fi dat din cap politicos și ar fi spus ceva monosilabic. Să fi fost adevărat ce îi spusese cineva odată că în SS mulți bărbați se iubeau cu bărbați și nu cu femei? Nu avea idee ce însemna asta, dar își spuse că acum despre așa ceva era vorba.

Cel puțin explicația aceasta era mai bună decât aceea că ea nu prezenta nici urmă de atracție erotică.

Ulterior se refugie la Marie, care își găsea mereu timp și pentru ea, deși acum, când argații fuseseră chemați în armată, avea mai mult de lucru decât înainte.

— Nu te lăsa silită, îi spusese aceasta, după ce Helene i se plânsese. Tu vei găsi pe cineva potrivit, care te va iubi. Cu siguranță. Ți se va întâmpla la timpul potrivit.

— Marie, este război! suspină Helene. Bărbații mor. Curând nu va mai fi câte unul pentru fiecare femeie.

Marie nu mai spuse nimic.

Apoi, la scurt timp, a venit în vizită un bărbat considerabil mai vârstnic, un ofițer din Wehrmacht cu numele Bodo van Hoften, care afișa un zâmbet ciudat de lasciv. Interesul erotic ce îi lipsise SS-istului îi prisosea baronului cu vârf și îndesat. În timpul discuției purtate la masă, o măsură constant cu niște priviri atât de pofticioase și de libidinoase, încât ea își pipăi mereu fermoarele de la haine, deoarece nu putea să scape de senzația că bărbatul din fața ei avea capacitatea de a dezbrăca femeile cu privirea.

Și individul mai avea și niște degete groase, parcă prevăzute cu gheare! Doar ideea de a fi atinsă de acestea îi provoca groază.

Dar pe cine cunoștea acesta! Dumnezeule, întreaga lume și pe Führer în persoană! Și ce familie numeroasă și ce mulțime de relații avea! Helene observă că ochii mamei sticleau tot mai tare pe măsură ce omul