încuviinţă, însă fără tragere de inimă, ieşi pe hol  după ea şi trecu de a doua uşă de la etajul acela. Deasupra unei  mici plăcuţe erau zgârieturi adânci în vopsea, pe care nu le observase pe întuneric. Se opri la capătul scărilor, pentru a le citi. Era o plăcuţă mică şi pompoasă, scrisă frumos de mână,  genul de plăcuţă pe care şi-ar fi pus-o Percy Weasley pe uşa  camerei sale:

Nu intraţi fără permisiunea lui Regulus Arcturus Black Harry fu cuprins de entuziasm, însă fără să îşi dea seama imediat din ce motiv. Citi din nou semnul. Hermione era deja cu un etaj mai jos.

— Hermione, spuse el şi se miră de cât de calmă îi era vocea. Vino înapoi.

— Ce s-a întâmplat?

— R.A.B. Cred că ştiu cine e.

Hermione rămase cu respiraţia tăiată şi urcă scările în fugă.

— În scrisoarea mamei tale? Dar nu am văzut...

Harry clătină din cap, arătând spre plăcuţa lui Regulus.

Hermione o citi, apoi îl strânse pe Harry de braţ atât de tare,  încât Harry se strâmbă de durere.

— Fratele lui Sirius? şopti ea.

— Era Devorator al Morţii, zise Harry. Sirius mi-a vorbit  despre el. Li s-a alăturat când era foarte tânăr şi apoi s-a  speriat şi a încercat să plece... aşa că l-au omorât.

— Se potriveşte! spuse Hermione, cu respiraţia întretăiată. Dacă a fost Devorator al Morţii, a avut acces la Cap-de-Mort şi  dacă nu i-a mai convenit, atunci trebuie să fi vrut să îl distrugă  pe Cap-de-Mort!

îi dădu drumul lui Harry, se aplecă peste balustradă şi strigă:

— Ron! Ron! Vino sus, repede!

Ron apăru gâfâind, după un minut, cu bagheta pregătită.

— Ce e? Dacă iar e vorba de păianjeni uriaşi, vreau să  mănânc ceva înainte să...

Se încruntă la plăcuţa de pe uşa lui Regulus, spre care arăta Hermione tăcută.

— Poftim? Era fratele lui Sirius, nu? Regulus Arcturus...

Regulus... R.A.B./ Medalionul... doar nu credeţi că... ?

— Hai să aflăm, spuse Harry.

împinse uşa, dar era încuiată. Hermione îşi îndreptă bagheta spre mâner şi zise: „Alohomora". Se auzi un zgomot metalic şi  uşa se deschise larg.

Păşiră împreună peste prag, uitându-se în jur. Dormitorul  lui Regulus era puţin mai mic decât al lui Sirius, deşi avea  aceeaşi notă de grandoare trecută. In timp ce Sirius încercase să etaleze diferenţele dintre el şi restul familiei, Regulus se străduise să marcheze opusul.

Culorile Viperinilor, verde şi argintiu, erau peste tot,  acoperind patul, pereţii şi ferestrele. Blazonul familiei Black era  pictat cu migală deasupra patului, împreună cu motto-ul său,  „Toujours pur".

Sub el era o colecţie de tăieturi din ziar îngălbenite, lipite unele lângă altele, sub forma unui colaj neuniform. Hermione traversă camera, pentru a le cerceta.

— Sunt despre Cap-de-Mort, spuse ea. Regulus pare să fi  fost un admirator al lui cu câţiva ani înainte să se fi alăturat Devoratorilor Morţii...

Când se aşeză pe pat să citească tăieturile, din cuvertură  se ridică un norişor de praf. Între timp, Harry observase o altă  poză - o echipă de vâjthaţ zâmbea şi făcea cu mâna dintr-o  fotografie. Se apropie şi văzu şerpii desenaţi pe piepturile lor:

Viperini. Regulus ieşea imediat în evidenţă, fiind băiatul din  mijlocul primului rând: avea părul negru şi o expresie puţin  trufaşă, la fel ca şi fratele său, deşi era mai scund, mai slab şi  nu atât de chipeş ca Sirius.

— Era căutător, spuse Harry.

— Poftim? zise Hermione absentă, încă absorbită de tăieturile din ziare despre Cap-de-Mort.

— Stă în mijlocul rândului din faţă, unde e locul  căutătorilor... Lasă, spuse Harry, dându-şi seama că nu îl asculta nimeni. Ron era în patru labe, căuta sub şifonier. Harry se uită în jur după posibile ascunzători şi se apropie de birou. Şi aici căutase cineva înaintea lor. Sertarele fuseseră  răvăşite de curând, praful fusese împrăştiat, însă nu era nimic  de valoare în ele: pene vechi de scris, manuale vechi care se vedea că fuseseră scuturate, o călimară spartă de curând, care umpluse restul sertarului cu cerneală.

— Există o cale mai uşoară, spuse Hermione, în timp ce Harry îşi şterse degetele de cerneală pe blugi.

Hermione ridică bagheta şi spuse: , Accio medalion!" Nu se întâmplă nimic. Ron, care căutase prin faldurile draperiilor  fanate, păru dezamăgit.

— Deci, asta e? Nu-i aici?

— Ah, s-ar putea să fie totuşi aici, dar sub nişte contrafarmece, spuse Hermione. Farmece care să împiedice chemarea sa prin magie, ştii...

— Ca cel aruncat de Cap-de-Mort asupra ligheanului de piatră din peşteră, spuse Harry, aducându-şi aminte cum nu  putuse să cheme medalionul fals.

— Dar atunci, cum putem să-l găsim? întrebă Ron.

— Îl căutăm cu mâna, spuse Hermione.

— Bună idee, spuse Ron, dându-şi ochii peste cap şi  continuând să cerceteze draperiile.

Scotociră în fiecare colţişor timp de mai mult de o oră, dar până la urmă, fură nevoiţi să decidă că medalionul nu era acolo. Soarele răsărise şi îi orbea cu lumina sa, în ciuda geamurilor murdare de pe hol.

— Însă ar putea fi în altă parte a casei, zise Hermione pe un  ton plin de însufleţire, în timp ce coborau.

Ron şi Harry erau mai descurajaţi, în schimb, Hermione devenise mai hotărâtă.

— Indiferent dacă a reuşit să îl distrugă sau nu, trebuie să fi  vrut să îl ascundă de Cap-de-Mort, nu-i aşa? Vă amintiţi de toate lucrurile acelea groaznice pe care a trebuit să le aruncăm  data trecută când am fost aici? Ceasul acela care arunca săgeţi  în toată lumea şi roba veche, care a încercat să îl sugrume pe Ron... Se poate ca Regulus să le fi pus acolo pentru a proteja  locul unde era ascuns medalionul, chiar dacă nu ne-am dat  seama la momentul... la momentul...

Harry şi Ron se uitară la ea. Rămăsese cu un picior suspendat în aer, având o expresie mirată şi privind în gol, de parcă tocmai i-ar fi şters cineva memoria.

— ... respectiv, termină ea în şoaptă.

— S-a întâmplat ceva? întrebă Ron.

— Era un medalion.

— Poftim? spuseră Harry şi Ron într-un glas.

— În vitrina din sufragerie. Nu l-a putut deschide nimeni.

Şi l-am... l-am...

Harry se simţi ca şi când ar fi înghiţit o cărămidă. Îşi aduse aminte: chiar îl ţinuse în mână când trecuse de la unul la altul,  încercând pe rând să îl deschidă. Fusese