Închise magnetofonul şi rămase multă vreme cu ochii aţintiţi asupra aparatului. Apoi îşi aprinse încă o ţigară.

Erau doar două minute până la miezul nopţii.

Patty Grier, asistenta care încercase să-i ia tensiunea lui Stu atunci când acesta se hotărâse să intre în grevă, răsfoia ultimul număr din McCall în camera de gardă a asistentelor, aşteptând să le facă vizite domnilor Sullivan şi Hapscomb. Probabil că Hap era încă treaz, urmărind spectacolul lui Johnny Carson, prin urmare cu el nu avea nicio problemă. Îi plăcea s-o necăjească, spunându-i cât de greu ar fi s-o ciupească cineva de fund, prin costumul ei alb. Domnul Hapscomb era speriat, însă dispus să colaboreze, ceea ce nu se putea afirma şi despre teribilul Stuart Redman, care era suficient să se uite la tine şi-ţi venea să-ţi iei câmpii. Domnul Hapscomb, în schimb, făcea parte din categoria „tipilor ca lumea”, în ceea ce-o privea pe Patty Grier. Ea considera că toţi pacienţii pot fi împărţiţi în două categorii: „tipi ca lumea” şi „oboseli bătrâne”. Patty, care-şi rupsese un picior mergând cu patinele pe rotile, pe când avea şapte ani, iar de atunci nu mai petrecuse nici măcar o singură zi zăcând în pat, avea prea puţină răbdare cu „oboselile bătrâne”. Adică, fie erai bolnav cu adevărat şi te purtai cum îi stă bine unui „tip ca lumea”, fie erai „oboseală bătrână” şi ipohondră, care-i dădeai bătaie de cap unei biete fete obligate să muncească din greu.

Pe domnul Sullivan urma probabil să-l găsească adormit şi avea să se trezească morocănos. Nu era vina ei că-l trezeşte, lucru pe care ea considera că domnul Sullivan ar trebui să-l înţeleagă. Să fie recunoscător că beneficia de cea mai bună îngrijire pe care era în stare s-o ofere guvernul, absolut gratuit, pe deasupra. Iar dacă se purta iarăşi ca o „oboseală bătrână” în seara respectivă, avea de gând să i-o spună verde-n faţă.

Acele ceasului ajunseră la ora 12; sosise timpul s-o ia din loc.

Ieşi din camera de gardă şi porni pe culoar către camera albă, unde avea să fie mai întâi tratată cu sprayuri, apoi ajutată să-şi pună costumul. Pe la jumătatea culoarului, începu s-o gâdile în nas. Îşi scoase batista din buzunar şi strănută încet, de trei ori. Apoi îşi puse batista la loc.

Gândindu-se atent la felul cum avea să se poarte cu ţâfnosul domn Sullivan, nu acordă nicio atenţie strănuturilor. Probabil era un mic acces de alergie. Nu-i trecu prin minte nici măcar o secundă instrucţiunea din camera lor de gardă, unde scria cu litere mari şi roşii: ANUNŢAŢI FĂRĂ ÎNTÂRZIERE APARIŢIA ORICĂROR SIMPTOME DE RĂCEALĂ ASISTENTEI-ŞEFE, INDIFERENT CÂT DE PUŢIN IMPORTANTE. Se temeau că boala pe care o aveau aceşti bieţi oameni din Texas s-ar putea întinde şi în afara camerelor izolate, dar ea ştia prea bine că niciun virus, cât de mic, nu putea pătrunde în interiorul mediului absolut izolat al costumelor albe.

Cu toate acestea, în drum spre camera albă, molipsi o ordonanţă, pe un medic care tocmai se pregătea să plece şi pe o altă asistentă, şi ea pregătindu-se să-şi facă rondul de noapte.

Începuse o nouă zi.

În ziua următoare, pe 23 iunie, un Lincoln Continental mare şi alb mergea în mare viteză spre nord, pe US 180, într-o cu totul altă regiune a ţării. Atinsese probabil cam o sută cincizeci sau o sută şaizeci de kilometri la oră, vopseaua alb imaculat strălucea în soare, iar piesele cromate sclipeau. Geamurile mari din spate reflectau şi ele lumina soarelui, deformând teribil imaginea astrului zilei.

Ruta automobilului – furat undeva, chiar la sud de Hachita, după ce Poke şi Lloyd îl uciseseră pe proprietar – era sinuoasă şi de-a dreptul bizară: pe 81 până la autostrada US 80, şi apoi continua mai departe, până când Poke şi Lloyd începuseră să devină cam nervoşi. Omorâseră şase oameni în ultimele şase zile, în acest număr fiind incluşi şi posesorul Continentalului, soţia şi fiica lui mâţâită. Însă, în drumul lor pe şoselele interstatale, neliniştea nu le era provocată de cele şase crime. Ci de droguri şi de arme. Cinci grame de haşiş, o cutie mică, din tablă, plină cu Dumnezeu mai ştie câtă cocaină şi şapte kilograme de marijuana. Pe urmă, două pistoale de calibru 38, trei de 45 şi un Mag.357 pe care Poke îl numea pocherizatorul lui, şase puşti – dintre care două cu ţeava retezată – şi un pistol-mitralieră Schmeisser. Conceptul de crimă le depăşea puţin capacitatea intelectuală, în schimb erau amândoi conştienţi în ce balamuc intrau dacă poliţia din Arizona dădea peste ei într-o maşină furată, plină cu droguri şi arme. Şi, mai presus de toate celelalte, erau şi fugari interstatali. Şi asta chiar de când traversaseră graniţa Nevadei.

Fugari interstatali. Lui Lloyd Henreid îi plăcea tare mult cum suna expresia asta. Dăduseră lovitura. Ia-o-ntre ochi, şobolan împuţit. Un sendviş cu plumb pentru tine, copoi afurisit.

De la Deming o luaseră spre nord, pe 180, trecuseră prin Hurley, Bayard şi prin Silver City, o localitate ceva mai mare, de unde Lloyd cumpărase o pungă cu hamburgeri şi opt îngheţate cu lapte (de ce naiba o fi luat opt porcării din alea? În ritmul ăsta, în curând aveau să se pişe ciocolată), aruncându-i chelneriţei un zâmbet gol, dar vesel, care-i dădu acesteia o stare de nervozitate timp de mai multe ore. După părerea mea, individului ăluia îi era egal dacă se uită la mine sau mă omoară, îi mărturisi ea şerifului în acea după-amiază.

Trecură de Silver City şi traversară în trombă Cliff, apoi drumul începu s-o ia spre vest, adică exact direcţia pe care ei doreau s-o evite. Urmă Buckhorn, apoi se treziră iarăşi în ţara aceea uitată de Dumnezeu, străbătând nesfârşita panglică cu două benzi printre tufişuri de salvie şi nisipuri, cu măguri şi terase în fundal, un peisaj atât de îngrozitor de monoton, încât îţi venea să borăşti.

― Stăm cam prost cu benzina, zise Poke.

― Ar fi mai bine dac-ai lăsa-o mai moale cu viteza, zise Lloyd.

Luă o gură din cea de a treia îngheţată cu lapte, se înecă din cauza ei, coborî geamul