— Şi cu ce aram, fa, că-ţi dau una acuma?! Cu ce aram?

  — Da’ lumea ailaltă cu ce ara?

  — Care lumea ailaltă? Care lumea ailaltă, fa, prăpădito?! Lumea ailaltă! Care n-a cumpărat, a avut de bine de rău un plug vechi. De unde era să iau eu un plug vechi? Tu nu vezi, fa, că eşti proastă de dai în gropi? Şi acuma ce vrei? Ţi-e frică de pământ? Tu auzi, fa? Uită-te la mine, n-auzi, Anghelino?! Al dracului să fiu dacă dau o brazdă. Am să stau aici până o să cad pe brânci şi atunci să vedem ce-ai să te faci. Să vedem cum ai s-o duci. Eu mă duc la cimitir, m-am săturat de atâta alergătură, dar să vedem ce-ai să faci tu! Cum ai să trăieşti tu, singură. Să te văd! Atunci să vedem ce ai să faci!

  Omul tăcu, zvârli cu unghia piciorului o fărâmă de mămăligă storcoşită alături de el şi după un timp începu din nou:

  — Că de ce am muncit şi am alergat! Ce-ai fi vrut să fac? Să stau de pomană şi să înjur ca alde Ţugurlan? Am muncit cât am putut. N-oi mai putea munci, la cimitir e loc destul! Mă duc acolo şi mă odihnesc şi să te văd pe tine ce-ai să faci! Că dacă munceşti, e rău, dacă nu munceşti, e mai rău!

  — Vezi că ai luat-o pe urmele Măriei lui Turcin, mârâi femeia. Măria lui Turcin vorbea tot aşa: „Eu o să mor şi o să mă odihnesc la cimitir, dar să vedem ce-o să facă Turcin fără mine”.

  Vasile Boţoghină, al cărui glas se tot înmuiase până acum, ridică fruntea atins şi mârâi şi el (asemănarea cu Măria lui Turcin îl scosese din sărite):

  — Când ţi-oi da una, Anghelino!… De ce am luat-o pe urmele Măriei lui Turcin? Păi bine o să fie de tine, raiul mă-tii, când ai să rămâi singură?!

  — Ce tot îi dai zor cu cimitirul? strigă Anghelina înfuriată. Una-două, la cimitir! Mă duc la cimitir! Du-te la cimitir, dacă nu mai eşti în stare să trăieşti!

  Uimit de glasul nemilos al nevestei, omul rămase cu ochii holbaţi la ea, neştiind ce să răspundă. Stătea moleşit pe prag şi răsufla încet. Vru să mai spună ceva, dar simţi parcă zădărnicia vorbelor şi tot atunci o linişte adâncă ai fi zis că îl atinse ca o răcoare şi în acelaşi timp ca o deznădejde. Această nemişcare a omului se pare însă că înfurie şi mai rău femeia:

  — Se duce la cimitir! Mare brânză că te duci la cimitir! Nu striga tot aşa Măria lui Turcin? „Să vedem ce-o să facă”…

  Repetarea acestor cuvinte turbură pacea omului într-o clipă şi el n-o lăsă să termine; sări drept în picioare şi fără să mai facă vreun pas se îndoi ca o prăjină şi o plesni pe femeie peste cap cu toată puterea. El făcu setos „ha” şi se lăsă tremurând pe pragul lui, roşu la faţă:

  — Raiul mă-tii, nu vreai să taci din gură?!…

  Anghelina se înghemui lângă tocul uşii şi nu mai suflă. După un timp ea ridică ochii şi se uită cu ură la bărbat.

  — Nu-ţi vine neam să taci, lovi-te-ar buba, mormăi omul gâfâind. Parcă ai fi Guica lui Moromete! Ce vreai, fa, ai? Ce te-a apucat? Eu spun că să vând, să scap de belea, ea că nu, că ce-au să facă copiii! Eu spun că n-am să vând, ea că am luat-o pe urmele… Ni aşa, ni aşa! Atunci ce vreai, fa? Eşti nebună! Spune ce vreai? Vorbeşte! Ai amuţit? Spune, fa, n-auzi, ce-ai vrea tu? Ai surzit?

  Femeia tăcea înghemuită în colţul pragului, cu faţa ca de piatră, şi nu se vedea că are de gând să mai scoată vreun cuvânt, lucru care îl stârnea acum pe bărbat din ce în ce mai mult.

  — Fă, tu n-auzi ce spun eu? Vorbeşte, să auz ce vreai tu. Cam ce te taie pe tine ţeasta. Că de vândut când veni vorba o luaşi de la moş Adam, că de ce-am plătit fonciirea, că de ce-am cumpărat plug… Da, aşa o fi! Nu e bine să dau din pământ, rămân copiii pe drumuri… Bine, nu mai vând, vorba ta, dacă am zile scap! Păi nici aşa nu taci din gură! Ce vreai tu să fac? Spune! Ori acum ţi-a luat moartea glasul, prăpădito! Mă faci să mai dau şi în tine, parcă nu-ţi ajunge că ai ajuns ca o lăiaţă! Ce să-ţi fac eu? Că ai văzut şi tu cum am muncit! Nu mai bâzâi degeaba că nu te-am omorât! De ani de zile nu ne-am mai certat şi taman acuma te găsişi, când… Fă, tu n-auzi să nu mai plângi degeaba? Lasă. Sunt alţii care au ajuns mai rău ca pe vremea ciocoilor. O să mă fac sănătos şi atunci o să ştim ce să facem! Fă, tu n-auzi că vine Irina şi să nu mai plângi?

  Poarta de la drum zdrăngăni şi fetiţa, cu umărul ei puţin ridicat, se apropie în goană de prispa casei.

  — Mamă, ieşi afară! strigă ea îmbujorată de bucurie. Hai că vin căluşarii: s-au oprit la Iocan şi joacă acolo…

 Chapter 27

  Între prânz şi seară, Birică se îmbrăcă de horă şi se duse să-l întâlnească pe Nilă al lui Moromete.

  Înainte de asta, însă, se petrecu acasă între el şi ai lui ceva neobişnuit.

  De obicei, duminica după-amiază, când se îmbrăca să se ducă în sat, aproape toată familia lua parte la plecarea lui. Nu se ştie când şi în ce fel se stabilise în familie că decât să iasă toţi în lume şi să se facă de râs că sunt rău îmbrăcaţi, mai bine