Birică îndura rău situaţia lui de flăcău mai mare între fraţi, deoarece toţi îl aşteptau să se însoare. Nimeni nu suflase niciodată nici un cuvânt despre acest lucru, dar seara, când Birică se întorcea şi le găsea în dosul porţii pe cele două surori, înţelegea că ele au stat acolo tot timpul şi că nimic altceva n-au făcut decât să stea şi să se tot uite peste gard cum se scurg spre horă fetele de seama lor. Totuşi, Birică avea nişte surori vesele şi răbdătoare. Sufereau niţel duminica şi apoi uitau.

  Când fusese militar, ele avuseseră grijă să-l facă să nu simtă aşa de mult asprimea cazărmii; îi trimiteau mănuşi şi ciorapi, îi scriau des, îi spuneau „ale tale surori Ileana şi Gheorghiţă şi părinţi şi fraţi care te dorim în tot momentul”…

  Dar ele nu se schimbară nici după ce se făcură mai mari, adică nici după ce Birică se întoarse din armată şi le găsi gata să iasă în lume. În multe familii ieşirea în lume dădea naştere la certuri cumplite, dar surorile lui Birică păreau să fi descoperit ele ceva deosebit… Erau foarte vesele şi îl găteau pe fratele lor cu haz mare, numai ele ştiau de ce râdeau, îi călcau hainele, îi periau ghetele şi aproape de fiecare dată îi făceau în necaz că nu ştie să ia batistoare de la fete.

  Cu timpul însă veselia surorilor începu să-l apese pe Birică. Surorile se lăsau pe ele la o parte până într-atât încât cu adevărat nu puteau ieşi nici măcar până la poartă; aceeaşi fustă veche, aceeaşi bluză arsă de soare şi cârpită, „Nene, spuneau ele, ce zici de mătasea asta? Să-ţi facem din ea nişte piepţi la cămaşă, că nouă tot nu ne-ajunge!” Sau: „Nene, din lâna asta să-ţi facem mai bine o flanelă!”…

  Mai bine!

  Când le auzea aşa, lui Birică îi venea să plece din sat, să se ducă nu se ştie unde, să muncească nebuneşte câţiva ani şi să se întoarcă plin de haine şi de lucruri frumoase pentru surorile lui. Ţinea la ele cu o durere pe care cu greu şi-o ascundea prin cuvinte aspre, gonindu-le de la muncă, muncind el mai mult sau ridicându-se supărat de la masă şi lăsând pentru ele bucăţica mai bună.

  Astăzi însă, în timp ce se îmbrăca, băgă de seamă că ele lipseau şi nici frate-său nu era acolo. Numai cei doi gemeni mai mici stăteau pe pat şi se uitau cu ochii strălucitori la cămaşa lui cu piepţi de mătase, gata să sară să-i aducă apă să se spele, să-i ţină oglinda sau cureaua să dea briciul pe ea.

  Birică era tăcut şi galben la faţă. Tocmai se încălţase şi îşi trăsese pantalonii, când mama lui intră în odaie.

  — Birică, spuse ea, fetele şi tat-tău sunt supăraţi pe tine. Aseară şi azi-noapte n-ai dormit şi n-ai mâncat nimic… Noi n-am vrut să-ţi spunem, dar ce cauţi tu la aia a lui Bălosu? Noi am zis de la început că n-o să iasă bine, că n-o să vrea Polina să vie în casa asta cu atâţia fraţi… Maică, Birică – şi deodată mama, văzând chipul palid al feciorului, izbucni în plâns – las-o, maică, nu te mai duce… Însoară-te cu o fată pe potriva ta… Ai să găseşti tu o creştină…

  Mama nu mai putu vorbi şi ieşi din odaie. Intrară fetele.

  — Ce e, Birică, fir-ar a morţii de minte pe care o ai tu! spuse cea mare mânioasă şi jignită. De-aia muncim noi şi ne căznim, să te vedem pe tine strigând pe la porţile lui Bălosu? Ce-ai avut aseară de-ai strigat şi-ai înjurat ca un ţigan? Numai asta n-aşi fi crezut-o, să ne faci de râsul lumii!

  — Parcă nu mai sunt alte fete! spuse şi cea mică, roşie de necaz.

  Între timp intră şi tatăl şi se făcu o clipă linişte. Văzând că tatăl nu zice nimic, fata cea mare înţelese că poate să-i dea ea mai departe.

  — Nu e vorba că nu mai sunt fete! spuse ea rezemându-se de marginea patului şi ţinându-şi pleoapele peste ochi. Nu e vorba de asta. Avea o expresie înţepenită şi parcă spunea ceva învăţat pe dinafară. Acest ceva însă era deosebit de necruţător şi toată lumea, chiar şi Birică, o asculta în linişte şi tăcere, aşa cum în linişte şi tăcere se asculta ploaia sau vântul. Aia care e, să fie! reluă ea după o clipă. Dar dacă nu e, ia-ţi gândul şi vezi-ţi de treabă, că d-aia eşti flăcău! Muncim cu toţii aici ca să trăim cum e bine, să nu zică lumea că alergi după ea din pricina pământului.

  — Aşa zice lumea! spuse tatăl cu un glas limpede, uitându-se o clipă neclintit la feciorul său.

  — Dar nu e vorba numai de lume! continuă fata după ce tatăl îşi termină uitătura sa. Fiindcă dacă Polinei îi place, dă-o morţii de lume, n-o să te apuci să laşi pe cine îţi place din pricina lumii! Dar ai umblat destul după ea, reluă fata cu un glas şi mai înalt şi mai aspru şi mai îndârjit, şi nu mai spuse nimic, încheie aici.

  — Să mai umble şi ea după tine, dacă îi place, spuse cea mică, ambiţioasă, dar mama se răsti acum la amândouă fetele:

  — Ho, ajunge! Nu vă e ruşine? E frate-tău mai mare!…

  Îi părea rău. Asemenea lucruri erau neobişnuite la ei. Era neobişnuit să se amintească de ce o anumită faptă era bună sau rea; aceasta trebuia să se ştie.

  Dar tatăl socoti că dacă acest lucru s-a petrecut, atunci să se meargă până la capăt.

  — O fi el mai mare, dar a făcut armata degeaba. Un flăcău…

  Dar mama socoti totuşi că era destul.

  — Ho! ajunge şi tu! îl întrerupse ea. E flăcău, ştie el