— Ce mai la deal şi la vale, ţinu totuşi să încheie tatăl. Birică! îl strigă el pe fecior.

  — Ce vreai?

  — Tu vezi cum trăim noi!

  — Văd.

  — Uită-te la fetele astea.

  Dar Birică n-avea nevoie să se uite. Fetele totuşi se lăsară parcă văzute, rămaseră neclintite una lângă alta, desculţe cum erau, cu fustele şi bluzele lor care nu mai aveau culoare, cu braţele puternice, arse de soare, strânse la piept; stăteau astfel cu pleoapele peste ochi şi arătau nespus de mândre şi de frumoase. „Astea suntem, păreau să spună. Sărace şi curate; şi niciodată n-o să murim după vreunul fiindcă ar avea pământ. Cui îi place! sfidau ele parcă nişte flăcăi închipuiţi. Şi să ştiţi voi că nu puţini vor fi flăcăii care să alerge după noi când o să ieşim în lume”.

  — Vorbiţi degeaba, spuse Birică posomorât. Nu eu am alergat după ea. Se gândi o clipă şi continuă: Aseară n-am ştiut, că nu m-aşi fi dus… A ieşit Tudor Bălosu şi m-a înjurat!

  — Bine ţi-a făcut! afirmă tatăl, dar săriră cu gura pe el să tacă.

  Birică continuă:

  — De ce să mă înjure?! L-am înjurat şi eu.

  Încheie, astfel şi nimeni nu mai zise nimic. Birică se întoarse la oglindă, să termine cu îmbrăcatul. Acum, surorile rămaseră să-l petreacă. Cea mică îi peria haina în timp ce cealaltă căuta ceva în chichiţa lăzii.

  — Na, dă cu astea, spuse ea punându-i înainte o cutie mică de cremă şi o sticluţă cu parfum făcut de ea în casă din levănţică şi alcool.

  Birică îşi puse cravata, sora cea mică îi ţinu haina, se pieptănă şi se parfumă, după care ieşi pe poartă petrecut de privirile familiei şi ale vecinilor. Costumul negru şi cravata nu-i stăteau rău, spre deosebire de alţi flăcăi pe care hainele orăşeneşti îi făceau de nerecunoscut.

 Chapter 28

  În drum spre Moromeţi, Birică se luptă din răsputeri să alunge supărarea pe care i-o pricinuise tatăl său. Acesta îi vorbise ca şi când el, Birică, ar fi uitat vreo clipă felul cum trăiesc ei. Ce-a vrut să spună? Că surorile lui… Era de neînţeles! Doar ştia că trebuie să se însoare cât de curând, să lase drum surorilor, ştia totul, ce rost avea să-i reamintească?!…

  Având o stare turbure de nemulţumire şi ură împotriva nu se ştie cui şi de pornire necruţătoare contra Polinei care îl zăpăcise cu dragostea ei, Birică ajunse pe ocolite în fundul grădinii Moromeţilor – nu vroia să fie văzut de ai lui Bălosu – îl strigă pe Nilă printr-un şuierat scurt şi se aşeză să-l aştepte. Era hotărât s-o vadă acolo pe Polina cu orice preţ şi, dacă s-o putea, să-i ardă câteva… Gândea că ea nu se purtase cinstit…

  — Tu eşti, Birică?

  — Nilă, hai că vreau să vorbesc ceva cu tine, spuse Birică în şoaptă groasă.

  Nilă se aşeză greoi şi nu mai zise nimic. Se vedea după faţa lui că bănuieşte despre ce e vorba. Birică nu mai zise nici el nimic.

  Stăteau sub un dud bătrân şi tăceau. Nilă se gândea şi Birică aştepta. Deasupra lor câteva păsărici se certau pe o cracă şi ţopăiau cu picioruşele lor subţiri ca firul de iarbă. Era cald şi linişte, în aer nu se simţea nici o adiere. Pe o cracă mărginaşă câteva frunze late ale dudului începură să pâlpâie slab, dar obosite se stinseră în nemişcare. Peste sat zgomotele erau parcă înăbuşite chiar de la început, parcă se dormea în aer. Obosit şi parcă mâhnit, Nilă se uită ţintă la prietenul său.

  — Vreai să vorbeşti cu Polina?… Să-i spun Titei s-o cheme?…

  — Spune-i!

  Nilă se ridică ceva mai vioi şi vru să se îndepărteze, dar Birică îl opri:

  — Nilă, şopti el mohorât. Adu şi o măciucă…

  Nilă se posomorî, nu înţelese dintr-o dată, apoi se împotrivi slab:

  — Lasă, mă, ţi-e frică de Victor?

  — Nu, dar s-o am aici! mai spuse Birică.

  Nilă se întoarse cu Tita, care şi ea înţelese când îl văzu pe Birică lungit sub dud. Dar parcă nu vroia să se ducă.

  — Vreai să vorbeşti cu Polina? întrebă ea. Arăta supărată. Să-i ia moartea cu neamul lor! spuse ea aşezându-se. Nu ştiu cum o fi Polina, dar Victor, mă gândesc ce proastă am fost! Guica mă făcea de râs că aşi vrea eu să mă mărit cu Victor! Şi Victor sta acilea şi nu zicea nimic… Nu mă duc eu la gardul lor! mai spuse Tita furioasă. O să creadă că strig să mă vadă el.

  — Lasă, Tito! Du-te! şopti Nilă.

  — Nu mă duc. O s-o trimet pe Ilinca! răspunse Tita şi vru să se ridice, dar taman atunci Ilinca o strigă din curte şi apoi glasul ei se apropie de grădină şi o strigă iar:

  — Tito, unde eşti? Hai că trec căluşarii!

  Se auzea într-adevăr în liniştea satului cum se apropie cântecul lăutarilor. Birică, Nilă şi Tita ascultară. Deodată se auzi strigătul prelung al mutului, urmat de ţipetele ascuţite ale muierilor şi fetelor.

  — Abreaaaaaau!…

  Tita se ridică, Nilă vru să se ridice şi el, dar se uită la prietenul său:

  — Hai să vedem căluşarii!

  — Dă-i dracului de căluşari că-i vedem noi pe urmă… Te găteşti şi mergem pe urmă după căluşari! răspunse Birică.

  — Hai, Tito, du-te odată şi spune-i Ilinchii, dacă tu zici că nu te duci! se supără Nilă.

  Tita plecă, dar Ilinca întârzia să se arate. Căluşarii se opriseră undeva foarte aproape şi ţipetele de spaimă vesele ale muierilor şi fetelor nu mai conteneau.

  — Ia hai, mă, până la drum, să vedem unde joacă! nu-şi putu stăpâni Nilă nerăbdarea.

  Se ridicară şi se întâlniră cu Ilinca. Venea fuga să le spună că n-o poate chema pe Polina