obiect de studiu, numărul publicaţiilor în limba română a fost redus, iar creativitatea literară practic s-a stins. Cu toate acestea, limba şi tradiţiile autohtone au supravieţuit la nivelul satului, unde populaţia era în bună parte moldovenească, şi în parohii, unde clerul şi credincioşii au rezistat sau pur şi simplu au ignorat instrucţiunile de la Sankt-Petersburg.

Un grup restrâns de intelectuali, în principal studenţi, care rămăseseră fideli limbii lor neaoşe, au luat atitudine în 1905, când sistemul ţarist a fost cutremurat de revoluţie. Autointitulându-se naţional-democraţi, aceştia au cerut recunoaşterea moldovenilor ca naţionalitate predominantă şi proclamarea autonomiei Basarabiei, în acord cu „caracterul ei istoric”. Însă erau prea slabi ca să susţină o mişcare pentru drepturile naţionale împotriva reacţiei conservatoare care s-a manifestat după 1906. Activitatea politică organizată a încetat, iar mişcarea naţională a stagnat până în 1917, din cauza lipsei banilor, a sprijinului instituţional şi a unui număr suficient de persoane dispuse să facă sacrificii pentru o cauză care părea fără speranţă.

Relaţiile internaţionale, 1881-1914

În monarhia românească, Războiul de Independenţă şi Congresul de la Berlin abătuseră asupra regelui Carol şi a politicienilor pericolul implementării unei politici externe care nu se bucura de patronajul uneia sau mai multora dintre marile puteri. Aceştia erau convinşi că doar aderarea la un sistem de alianţe putea să susţină obiectivele internaţionale ale ţării şi să-i asigure acesteia apărarea de forţele externe ostile. Crearea Alianţei celor trei împăraţi (Germania, Rusia, Austro-Ungaria) la Berlin în 1881 le-a afectat profund calculele, deoarece semnala sfârşitul politicii externe relativ independente pe care reuşiseră să o urmărească de pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Acum, Austro-Ungaria şi Rusia căzuseră de acord să-şi tempereze rivalităţile în sud-estul Europei şi să-şi pună în practică politicile astfel încât să evite perturbarea statu-quoului. Deşi nu cunoşteau prevederile exacte ale tratatului, oficialii români şi-au dat seama că nu mai puteau profita de neînţelegerile dintre cele două imperii învecinate şi ostile şi au decis că sosise momentul să-şi ia angajamente faţă de o tabără sau alta.

Carol şi prim-ministrul Brătianu au analizat diferite posibilităţi pentru alianţa pe care şi-o doreau. Au admis faptul că Franţa era favorita opiniei publice, din punct de vedere emoţional, însă atitudinea dispreţuitoare a guvernului francez faţă de România la Congresul de la Berlin şi mai târziu, precum şi dezinteresul francezilor în ceea ce priveşte consolidarea relaţiilor economice cu România au ridicat serioase semne de întrebare în privinţa sprijinului la care se puteau aştepta. O alianţă cu Rusia era exclusă, deoarece politicienii români, în special liberalii, şi publicul în general o considerau duşmanul. Cea mai atractivă li s-a părut Tripla Alianţă a Germaniei, Austro-Ungariei şi Italiei. Centrul de interes era, fără îndoială, Germania, la care admirau vitalitatea economică şi forţa militară.

Aderarea României la Tripla Alianţă a luat forma unui tratat bilateral cu Austro-Ungaria la 30 octombrie 1883. Noii aliaţi au căzut de acord să se ajute reciproc în eventualitatea unui atac din partea Rusiei, deşi aceasta nu era pomenită propriu-zis, şi au promis să nu se alăture niciunei alianţe îndreptate împotriva unuia dintre ei. Germania a aderat în aceeaşi zi, printr-un act separat. Carol şi Brătianu au insistat ca înţelegerea să rămână secretă, deoarece ştiau că ar fi stârnit proteste vehemente din partea politicienilor şi a opiniei publice, care era îi susţinea în mare măsură pe francezi. Aşadar, pe bună dreptate, tratatul nu a fost niciodată înaintat parlamentului spre dezbatere sau ratificare ; punerea în aplicare a prevederilor sale depindea îndeosebi de rege.

Alianţa cu Puterile Centrale a reprezentat baza politicii externe a României vreme de treizeci de ani, întrucât Carol şi puţinii politicieni liberali şi conservatori care ştiau de existenţa tratatului considerau Puterile Centrale cea mai mare forţă militară şi economică din Europa. Însă au urmărit îndeaproape variaţiile survenite în ceea ce priveşte echilibrul dintre sistemele concurente ale alianţei. Politicienii erau cu precădere sensibili la schimbările din relaţia Germaniei cu Austro-Ungaria. Cu Germania simţeau că împărtăşesc interese comune şi erau în permanenţă neliniştiţi de perspectiva ca Austro-Ungaria să preia conducerea Triplei Alianţe. De asemenea, românii au urmărit îndeaproape evoluţia alianţei franco-ruse după 1891 şi apropierea dintre Marea Britanie şi Franţa semnalată de Antanta cordială din 1904.

În timp, în alianţa României cu Puterile Centrale au apărut numeroase fisuri. În special problema românească din Ungaria a devenit un subiect de îngrijorare crescândă pentru toate părţile. Măsurile luate de guvernul maghiar împotriva politicienilor români, a Bisericilor Ortodoxă şi Greco-Catolică şi a şcolilor lor din Transilvania în anii 1890 au devenit obiectul disputelor publice dintre liberali şi conservatori la Bucureşti, fiecare tabără exploatând problema pentru a câştiga un avantaj politic în faţa celeilalte. Apelurile regelui Carol către Viena şi Berlin de a pune presiune pe guvernul maghiar astfel încât acesta să le facă românilor anumite concesii au fost în zadar, iar opinia publică românească a devenit tot mai ostilă Austro-Ungariei.

Războaiele Balcanice au constituit cel mai dur test pentru alianţa României cu Austro-Ungaria. Victoria rapidă şi decisivă a Bulgariei şi a aliaţilor ei în faţa Turciei în Primul Război Balcanic din 1912 a pus serios pe gânduri Bucureştiul, deoarece ameninţa să tulbure balanţa de putere din regiune. Guvernul român a cerut despăgubiri teritoriale din partea Bulgariei, însă nu s-a bucurat de sprijinul Austriei, al cărei obiectiv major era atragerea Bulgariei de partea Triplei Alianţe, ca o contrapondere pentru Serbia. Când Bulgaria şi-a atacat fostele aliate, Serbia şi Grecia, în vara anului 1913, într-o dispută aprigă privind împărţirea teritoriului răpit Turciei, România a declarat război Bulgariei, sfidând apelurile Austriei şi Germaniei la moderaţie. Al Doilea Război Balcanic a fost de scurtă durată şi dezastruos pentru Bulgaria, iar prin Tratatul de la Bucureşti din 10 august 1913 Bulgaria a cedat României sudul Dobrogei. Astfel, România a încheiat războiul cu un prestigiu sporit, ca garantă a balanţei de putere în Balcani, şi cu mai multă