Ea îl înalţă pe cel blajin

Şi-l ţine legat de pământ pe cel păcătos.

Cântaţi Legii cu recunoştinţă,

Cântaţi laude cu harpa Legii

Care acoperă cerul cu nori,

Care aduce ploaie pământului,

Care face să crească iarba pe munţi.

Noi lăudăm cu voce tare

Gândul bine gândit,

Şi Cuvântul bine rostit,

Precum şi Fapta bună.

Vom veni la voi, O, nemuritori generoşi,

Vom veni la voi preamărindu-vă şi invocându-vă,

Îngeri ai Tatălui Ceresc şi ai Maicii Pământeşti!

Noi venerăm Domnul Sfânt al Ordinii Cereşti

Creatorul tuturor făpturilor bune ale pământului.

Noi venerăm cele rostite de Părintele nostru Enoh

Şi vechea, pura sa religie,

Credinţa sa şi cunoaşterea sa, mai veche decât începutul timpului.

Vom cânta Legii atât cât vom trăi,

Vom aduce laude Tatălui Ceresc

Atât cât vom trăi,

În Grădina Fraternităţii.

Comuniunile noastre cu îngerii vor fi plăcute;

Vom fi fericiţi în Lege.

Binecuvântează Legea, O, sufletul meu!

Lăudaţi Legea Sfântă!

Copii ai Luminii, iubiţi Legea,

Deoarece Legea aude vocile voastre

Şi rugăciunile voastre!

Legea are, aplecată către noi, o ureche care aude orice.

De aceea noi vom chema Legea atât cât vom trăi.

Legea a eliberat sufletele noastre de moarte,

Ochii noştri de lacrimi şi picioarele noastre de primejdii.

Noi vom merge în faţa Legii în ţara vieţii

Pe cărările Grădinii infinite a Fraternităţii.

Zilele fiilor oamenilor sunt ca iarba.

Ei înfloresc ca florile câmpului

Pentru că vântul trece peste ei şi ei sunt duşi.

Dar mila Legii este nemărginită

Şi aduce nemurirea celor care o urmează.

Binecuvântaţi pe Tatăl Ceresc şi pe toţi îngerii Săi

Voi, preoţi ai Săi, care Îi faceţi plăcerea!

Binecuvântaţi pe Domnul şi toate lucrările Sale

În toate locurile împărăţiei Sale!

Binecuvântează pe Domnul, O, suflete al meu!

O, Tată Ceresc, Tu eşti foarte mare!

Tu eşti învăluit în onoare şi măreţie

Care Te acoperă cu lumină ca o hlamidă,

Care se întinde de-a lungul cerului ca o cortină,

Care lasă nimbul de raze a camerelor Sale în ape,

Care face din nori caleaşca sa,

Care merge pe aripile vântului,

Care face spiritele îngerilor Săi,

Copiii Săi ai Luminii, un foc orbitor

Să aprindă Adevărul în inimile fiilor oamenilor,

Care a pus temeliile Pământului,

Binecuvântează pe Tatăl Ceresc, O, suflete al meu!

Bocete

Din străfunduri am ţipat către Tine, O Doamne.

Doamne, ascultă-mi vocea!

Ascultă rugăciunea mea, O, Doamne

Şi lasă strigătul meu s-ajungă la Tine.

Nu-Ţi ascunde faţa de la mine

În ziua în care am necazuri.

Apleacă-Ţi urechea către mine.

În ziua când Te chem, răspunde-mi repede.

Pentru că zilele mele se duc ca fumul

Şi oasele mele sunt arse ca un rug,

Inima mea este lovită şi veştejită ca iarba

Aşa că am uitat să-mi mănânc pâinea.

Din cauza geamătului vocii mele

Oasele îmi despică pielea.

Sunt ca un pelican în sălbăticie,

Sunt ca o bufniţă în deşert.

Mă trezesc şi sunt ca o vrabie,

Singură pe acoperiş.

Zilele mele sunt ca o umbra în scădere

Şi mă veştejesc ca iarba.

O, Dumnezeul meu, nu mă lua în mijlocul zilelor mele.

Cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.

Ele vor pieri, dar

Tu vei rămâne.

Primul pas făcut

De sufletul omului păcătos

Este să rămână în iadul gândului rău.

Al doilea pas făcut

De sufletul omului păcătos

Este să rămână în iadul cuvântului rău.

Al treilea pas făcut

De sufletul omului păcătos

Este să rămână în iadul faptei rele.

Al patrulea pas făcut

De sufletul omului păcătos

Este să rămână în întunericul fără sfârşit.

Eu ştiu că Tu poţi să faci orice lucru

Şi că nici o hotărâre a Ta nu poate fi împiedicată.

Acum ochiul meu Te caută pe Tine,

Deoarece eu mă urăsc pe mine însumi

Şi mă târăsc în praf şi cenuşă.

Deoarece fiii păcătoşi ai oamenilor

Au păcătuit împotriva lor înşişi

Şi iadul lor de gânduri rele, cuvinte rele şi fapte rele

Este un iad al propriei lor creaţii.

Dar durerea mea şi lacrimile mele amare

Sunt pentru strămoşii noştri

Care au păcătuit faţă de Creator

Şi au fost izgoniţi

Din împărăţia Sfântă a Arborilor uriaşi.

De aceea eu plâng şi-mi ascund faţa în tristeţe

După frumuseţea Grădinii Pierdute

Şi dulceaţa cântecului Păsării

Care cânta în ramurile Arborelui Vieţii.

Ai milă de mine, O, Dumnezeule,

Şi curăţă-mă de păcatul meu.

Bucuria inimilor noastre a încetat,

Dansul nostru s-a transformat în doliu,

Coroana a căzut de pe capul nostru.

Vai şi amar nouă care am păcătuit!

De aceea inima noastră este ofilită

Şi vederea noastră este slabă.

Tu, Tată Ceresc, îţi păstrezi pe vecie

Tronul Tău din generaţie în generaţie.

Pentru ce ne-ai uitat

Şi ne-ai părăsit atât de multă vreme?

Întoarce-te la noi, O, Doamne,

Reînnoieşte-ne zilele, ca altădată.

Unde nu există dreptate sau compasiune,

Totul va deveni deşert, cu animale sălbatice,

Iar casele oamenilor vor fi pline de creaturi jalnice.

Şi acolo vor sălăşlui bufniţele,

Şi vor dansa satirii,

Iar sălbăticiunile vor urla în casele lor dezolante.

Spală-mă O, Doamne, şi voi fi mai alb ca zăpada!

Fă-mă să aud numai bucurie şi veselie!

Întoarce-Ţi faţa de la păcatele mele,

Şi şterge-mi toate nedreptăţile mele!

Creează în mine o inimă curată, O, Doamne

Şi reînnoieşte un spirit drept în mine!

Nu mă lipsi de prezenţa Ta

Şi nu-ţi lua Spiritul Tău Sfânt de la mine!

Refă în mine bucuria Grădinii Tale Infinite

Şi susţine-mă cu îngerii Tăi sfinţi!

Lasă-mă să alung tot răul

Şi toată murdăria

Din foc, apă,

Pământ, arbori,

De la bărbatul credincios şi femeia credincioasă,

Din stele, lună, soare,

Din Lumina infinită,

Din toate lucrurile bune,

Create de Tine, Tată Ceresc,

Al căror tipar este Legea Sfântă.

Pe zidurile Babilonului

Ne aşezăm şi plângem,

Când ne amintim de Sion.

Ne atârnăm harpele noastre în sălcii.

Cum am mai putea cânta cântecul Domnului

Într-o ţară păcătoasă?

Dacă te voi uita, o Ierusalime,

Mâna mea dreaptă să-şi piardă îndemânarea.

Dacă nu-mi voi aminti de tine,

Să mi se despice limba de la rădăcină

Pentru că Babilonul înseamnă sclavia în lume,

Iar Sionul este libertatea în Fraternitate.

O, Doamne, către Tine voi striga