dinapoi ale puiului de iguanodon și le ascunseră în desiș, atîrnate de crengi, apoi porniră spre văgăună, care acum, după luptă și după detunăturile care răscoliseră împrejurimile, era pustie.

VĂGĂUNA PTERODACTILILOR

Gura văgăunii se căsca larg. Pe fundul trecătoarei șerpuia un pîrîiaș străjuit de smocuri de ferigi. Vegetația se oprise la poalele povîrnișurilor abrupte; ele erau stîncoase, golașe, de culoare roșiatică, neagră sau galbenă. Kaștanov și Makșeev iuțiră pasul spre stînci. Gromeko porni în căutare de noi plante pe malurile pîrîiașului, iar Papocikin — la prins de fluturi uriași.

Prima stîncă de care se apropiară geologii era conabie [32]. Kaștanov se aștepta să dea și aici de minereu de fier. Dar după ce desprinse o bucată de rocă și o cercetă cu lupa, dădu din cap și murmură:

— Ceva nou!

Bucățile pe care le desprinse din alte locuri aveau același aspect. Stîncile erau dure și netede, încît nu era chip să desprindă o bucată mai mare. Atunci cei doi geologi își uniră forțele ca să zdrobească un bloc din această rocă aflat la poalele stîncii. În sfîrșit blocul crăpă și se despică în două; în miezul său luceau vinișoare și cuiburi formate dintr-un metal alb.

Kaștanov se aplecă și exclamă uimit:

— Argint în stare nativă, ascuns probabil într-un minereu roșiatic compact, de argint.

— Iarăși bogății de milioane! zise Makșeev zîmbind.

După descoperirea filonului de aur, despre însemnătatea căruia savantul său tovarăș se arătase atît de sceptic, Makșeev privea cu un oarecare dispreț comorile minerale ale acestui ținut miraculos.

Înaintînd pe la poalele stîncilor, geologii ajunseră în scurt timp într-un loc unde culoarea conabie dispăru, fiind înlocuită de culoarea neagră cu pete și vinișoare galbene sau roșii. Aici dădură iarăși de magnetită. Puțin mai departe se zăreau stînci dezagregate brăzdate de vîlcele. Aceste stînci erau galbene ori galbene-verzui. Kaștanov constată că ele sînt formate din ocru de plumb și minereuri de plumb oxidate, în măruntaiele cărora puteau fi ascunse bucăți masive de galenă.

Cînd urcară mai sus, zăriră pe o pantă o stîncă uriașă, care le atrase luare-aminte prin culoarea ei verde-închis; de departe, stînca părea acoperită de mușchi sau licheni. Dacă loveai în această stîncă cu ciocanul, el ricoșa scoțînd un sunet melodios; numai după multă trudă exploratorii izbutiră să desprindă cîteva bucăți de rocă, care sporiră și mai mult uimirea lui Kaștanov.

— Cupru în stare nativă, în masă compactă, oxidat la suprafață, constată el.

— Ce de bogății sînt pe meleagurile astea! se minună Makșeev. Găsești orice minereu îți poftește inima. Aici s-ar putea constitui o uzină metalurgică universală!

— Ai dreptate! Cînd la suprafața planetei noastre nu va mai fi destul minereu pentru nevoile crescînde ale omenirii, vrînd-nevrînd oamenii vor trebui să coboare aici după metalele necesare. Ei vor înfrunta ghețuri, neguri și vijelii.

— Sau poate vor săpa un puț adînc în scoarța Pămîntului, ca să ajungă pe calea cea mai scurtă la aceste bogății imense! glumi Makșeev.

În vremea asta, deasupra geologilor absorbiți de examinarea acestor bogății trecu cu repeziciune o umbră uriașă, și în același timp îl auziră pe Gromeko strigînd:

— Atenție, o reptilă zburătoare.

Apucară amîndoi armele și ridicară capul. La o înălțime de vreo douăzeci de metri plana deasupra lor un animal uriaș de culoare închisă; după felul cum zbura, puteai să-ți dai seama cu ușurință că este o reptilă zburătoare din familia pterodactilului; era mult mai mare decît acelea pe care le văzuseră pe țărmul mării și măsura aproape șase metri în anvergura aripilor. Plecîndu-și capul înarmat cu un cioc uriaș, reptila căuta o pradă și privea uimită spre animalele bipede nemaiîntîlnite pînă atunci.

Dar vînătorii nu puteau aștepta ca animalul să-și revină din uimire, căci dacă reptila s-ar fi năpustit asupra unuia dintre ei de la înălțimea aceea, l-ar fi putut ucide sau răni grav cu ghearele sau cu dinții. Makșeev ochi repede și trase. Pterodactilul se aruncă într-o parte, dînd puternic din aripi, mai zbură puțin și se așeză pe un colț de stîncă unde începu să clatine capul, aci deschizînd ciocul plin de dinți, aci închizîndu-l.

— Se vede că totuși l-am atins! zise Makșeev, fără a se hotărî să mai tragă o dată, căci animalul era prea departe.

În acea clipă, în poiana unde rămăseseră zoologul și botanistul răsună un strigăt puternic, urmat de o detunătură.

De după fîșia de equisetacee și ferigi care despărțea albia de poalele stîncilor apăru un alt pterodactil, care ducea în gheare ceva negricios. Surprins, Kaștanov crezu ca reptila a răpit pe unul din tovarășii săi și trase la iuțeală. Animalul mai fîlfîi o dată din aripi, scăpă prada și se prăbuși dincolo de copaci.

Geologii alergară într-acolo cit îi țineau picioarele, ca să-și ajute tovarășul căzut de la o înălțime de cîțiva metri. Cum intrară în hățiș, se izbiră nas în nas cu Gromeko și Papocikin, care alergau din direcția opusă.

— Sînteți amîndoi vii, teferi? Care dintre dumneavoastră a căzut acum cîteva clipe din ghearele reptilei?

Tovarășii lor începură să rîdă:

— Reptila mi-a furat mantaua în care învelisem plantele adunate și pe care am lăsat-o în poiană. A luat-o probabil drept un leș, explică botanistul.

— Și eu am tras în ea, dar cred că n-am nimerit-o! adăugă zoologul.

Liniștiți în privința soartei tovarășilor lor, porniră cu toții spre locul unde se zvîrcolea reptila împușcată. La apropierea oamenilor, dihania sări în picioare și alergă în întîmpinarea lor, agitînd o aripă și tîrînd-o pe cealaltă, frîntă pesemne.

Animalul alerga ca o rață, întinzînd gîtul cu capul său uriaș, căscînd gura și orăcăind cu furie. Excrescența cărnoasă de la rădăcina ciocului devenea stacojie. Reptila era de înălțimea unui om și, deși rănită, se putea dovedi un vrăjmaș periculos; de aceea vînătorii o doborîră cu un glonț.

În timp ce Kaștanov și Papocikin examinau pterodactilul, Makșeev și Gromeko se duseră să caute mantaua furată. Ei cercetară poiana pînă la poalele stîncilor, răscoliră desișul, dar nu găsiră nimic.

— Asta-i bună! Unde o fi? bombăni botanistul, ștergîndu-și nădușeala care-i curgea șiroaie pe față. Doar n-o fi înghițit-o.

— Am văzut foarte bine cînd reptila a scăpat-o din gheare,