Între timp, al doilea pterodactil, care pînă atunci stătuse pe un colț de stîncă, se înălță în văzduh, plană deasupra equisetaceelor și, după ce înșfăcă ceva negricios din vîrful acestor plante, zbură mai departe.

— Ei drăcia dracului! exclamă botanistul. E mantaua mea! Noi o căutam pe jos și ea era în copaci!

Makșeev ridică arma și ochi reptila, care zbura pe deasupra lui. Deodată însă mantaua se desfăcu și din ea căzu un snop de plante. Speriată, dihania dădu drumul mantalei, astfel că vînătorul lăsă pușca în jos.

— Se vede treaba că acești pterodactili nu strălucesc prin istețime, de vreme ce înșfacă și lucruri ce nu se pot mînca, spuse Gromeko, îndreptîndu-se spre mantaua căzută în poiană.

— Sau sînt mai isteți decît îți închipui. Poate aveau de gînd să-ți fure mantaua și fînul ca să facă un cuib confortabil pentru puii lor! glumi Makșeev.

— Fîn? Cîtă lipsă de respect pentru colecțiile mele botanice! O să-mi spui, poate, pentru a dovedi cît de istețe sînt reptilele dumitale, că au vrut să-mi fure mantaua ca să-și îmbrace puii.

— Nu, n-am vrut să spun asta! pufni în rîs Makșeev. Afară numai dacă am admite că în Jurasic reptilele zburătoare erau un fel de suverani și se aflau pe o foarte înaltă treaptă de dezvoltare. Dar de ce ai adunat atîtea ierburi de același fel? adăugă el, văzînd că botanistul strînge plantele — un fel de trestii — căzute din manta și împrăștiate în poiană.

— Ia ghicește ce-i asta! răspunse Gromeko, dînd tovarășului său una dintre plante.

— O trestie oarecare, groasă și destul de bățoasă. Numai iguanodonii ar putea mînca așa ceva.

— Ai ghicit, iguanodonii o devorează cu plăcere, dar nici noi nu ne-am da în lături.

— Oare! Să fie bună și pentru supă?

— Pentru supă nu, dar pentru ceai, da. Ia rupe-o!

Makșeev rupse trestia, din care începu să curgă un lichid străveziu.

— Gustă, rogu-te, sucul acestei netrebnice trestii.

Sucul era lipicios și dulce.

— O fi trestie de zahăr?

— Dacă nu o trestie de zahăr asemenea aceleia care crește pe suprafața planetei noastre, în orice caz o altă plantă zaharoasă.

— Cum de ți-ai dat seama că e dulce?

— În gura puiului de iguanodon pe care l-a răpus monstrul acela în poiană, am găsit tulpina unei plante, care era lipicioasă la pipăit. Am făcut cercetări ca să aflu unde crește această plantă și am găsit-o crescînd din abundență de-a lungul unui pîrîiaș; firește, m-am grăbit să-i gust sucul. Întrucît proviziile noastre de zahăr sînt pe terminate, putem înlocui zahărul cu sucul acestei trestii, sau chiar putem fabrica zahăr din ea; vezi, deci, că uneori și fînul meu e bun la ceva!

Întorcîndu-se la pterodactilul ucis, Gromeko anunță și celorlalți tovarăși descoperirea sa, care a prilejuit pățania cu mantaua. Găsiră cu toții că planul său e minunat și hotărîră să strîngă la întoarcere cît mai multă trestie, ca să încerce să extragă zahăr din ea.

Vînătorii își continuară drumul prin trecătoare; pe fundul acesteia curgea un pîrîiaș, mărginit de o fîșie îngustă de equisetacee pitice și de iarbă aspră.

După puțin timp, trecătoarea se transformă într-o adevărată crăpătură, cu fundul acoperit în întregime de apă. Locul era sinistru, întunecos și umed. Vînătorii mergeau unul în spatele altuia, în frunte pășea Makșeev cu arma în mînă, iar ultimul era Kaștanov, care cerceta stîncile cu ciocanul.

Dar iată că în față orizontul se mai lumină și pe alocuri se iviră plante. Crăpătura se lărgi repede, transformîndu-se într-o depresiune destul de mare, împrejmuită de stînci, care în partea de jos erau abrupte, iar mai sus se retrăgeau sub formă de terase, alcătuind un fel de amfiteatru. Fundul depresiunii era acoperit de o iarbă verde, groasă. În mijloc se afla un iezer din care izvora pîrîiașul.

— Ptiu, ce duhoare! exclamă Gromeko, cînd vînătorii se apropiară de lac.

— Într-adevăr, e un miros groaznic, de hoit! întări Makșeev.

— O fi un lac mineral, de pildă, cu izvoare sulfuroase, zise Papocikin, aplecîndu-se deasupra apei ca s-o miroasă.

Vînătorii își rotiră privirile în jur. Atenția le fu atrasă de un șuierat ciudat, care alterna cu un fel de scîncete, amintind sunetul produs cînd freci o sticlă cu un dop. Sunetele veneau de undeva de sus, de pe pereții depresiunii, dar nu se vedea nimic.

În vremea asta, deasupra poienii trecu în zbor dihania mare, întunecată, care se lăsă pe unul din colțurile teraselor. Atunci scîncetele și șuieratul se întețiră.

— Un pterodactilus! exclamă Makșeev.

— Se vede treaba că aici sînt cuiburi de reptile zburătoare, spuse zoologul.

— Iată, deci, de unde vine duhoarea! Pesemne că dihăniile astea nu prea îndrăgesc curățenia.

Între timp, reptila se înălță din nou în văzduh și, zărindu-i pe oameni, începu să se rotească deasupra depresiunii, orăcăind puternic. Scîncetele și șuieratul conteniră pe dată.

— Puii au tăcut!

— Ce bine ar fi dacă am putea lua niște ouă și vreun pui din cuiburi, spuse zoologul.

— Încearcă numai să te cațeri pe acest repeziș și să te încaieri cu părinții lor. O să-ți dea ei atunci ouă și pui!

— Ehei, dar aici e un cîrd întreg! exclamă Kaștanov, arătînd un alt pterodactilus apărut de după un colț al stîncii, în vreme ce alți doi se roteau în văzduh.

— Ce facem, tragem? întrebă Makșeev, dornic să se reabiliteze ca țintaș după nedibăcia de care dăduse dovadă data trecută.

— La ce bun? Am doborît unul, l-am cercetat, ne ajunge, și apoi trebuie să cruțăm cartușele, fu de părere Kaștanov.

— Mai bine să ne luăm tălpășița, pînă n-apucăm să stîrnim toate cuiburile, spuse botanistul, care nu avea poftă să mai rămînă în depresiunea aceasta rău mirositoare.

Deasupra poienii se învîrteau orăcăind cîteva reptile și vînătorii socotiră că e mai înțelept să urmeze sfatul lui Gromeko. Pe cînd se îndreptau spre ieșirea din depresiune, văzură la poalele zidului mormane de oase de diferite mărimi, amestecate cu excremente de pterodactili.

— Am nimerit în groapa de gunoi a acestor reptile! glumi Makșeev..

— Pterodactilii și-au făcut sălașul aici, ca să fie la adăpost. Văgăuna asta e