cum, dar parcă aveam sentimentul că regreta frontul, sau parcă nu mai găsea că viața era ca înainte, i se părea searbădă și cu sensul micșorat. Luna de permisie și-a petrecut-o cu mine, nu s-a dus decît o singură zi pe la părinți, unde n-a stat decît cîteva ceasuri. Batalionul lui de instrucție unde fusese detașat se afla la Bîrlad. O dată pe lună luam trenul și mă duceam la el, ieșeam undeva la marginea unei păduri și puneam masa la iarbă verde, destupam o sticlă de șampanie. Odată a trecut pe lîngă noi maiorul, comandantul lui de batalion. A oprit mașina, s-a apropiat și a început să-i facă lui Petrică reproșuri. Se putea? De ce n-a raportat că a venit doamna? Cum, un ofițer să n-aibă și el unde să stea în asemenea situație și să iasă la cîmp, ca orice soldat? Și ne-a poftit la el, unde am rămas pînă a doua zi… 23 August, cu întoarcerea armelor, l-a găsit pe Petrică la Tulcea. A fost trimis pe front, unde a luptat în munții Tatra pînă la încheierea păcii. Ba, mi-a spus că și după ce nemții fuseseră înfrînți la Berlin, ei tot mai rezistau în acei munți și că ar fi fost caraghios să mori tocmai atunci cînd toate armatele încetaseră focul. Popor smintit, nemții ăștia. Cică în acele zile l-au cuprins pe Petrică lașitatea și furia. S-a întors cu această furie în el, care i-a trecut greu. Numai că la nici o lună după, a plecat iar la părinți, unde a stat și a tot stat… Vasăzică bărbatul meu trecuse printr-un război în care luptase o dată la răsărit și a doua oară spre apus, văzuse moartea cu ochii, anii trecuseră peste el și îl întăriseră, devenise bărbat întreg, făcuse crețuri la ochi, avea acel ten bătut de vînturi și ploi și ars de soare care mă făcuse să mă îndrăgostesc de el a doua oară, și el deodată reîncepea istoria cu taică-său. Atunci m-am simțit eu de fapt lovită… Nu m-am despărțit de el, dar ceva s-a închis în mine, m-a cuprins un fel de nepăsare. Bine, Petrică! Fă ce vrei!…” (Și atunci ai început să stai cu fundul spre ușă cînd intra el în dormitor, am gîndit, nu e bine, Petrică, ai omis în relatările și indignările al căror martor am fost, acest aspect esențial al vieții tale cu Matilda.) „Și aceste plecări au continuat?” „Da, zise Matilda, exact ca înainte… Războaiele nu schimbă nimic într-un om, sînt ca niște furtuni care, odată trecute, le uităm ca și cînd n-am fi fost prinși chiar în mijlocul lor, unde puteam muri. Puteam… Dar uite că n-am murit și ne întoarcem la vechile…”

Dar Matilda nu-și mai termină fraza. Cu o expresie vie de oboseală pe chipul ei frumos se ridică și plecă.

Capitolul XIII

Totuși eu știam că de astă dată Petrică nu se va mai întoarce. Schimbarea lui era, pentru mine, semnul sigur că va divorța curînd. Îi spusei acest lucru Matildei, la telefon. Ea tăcu cîteva clipe lungi, apoi îmi spuse că pot să am dreptate, „oricum, adăugă ea, dacă n-o s-o facă el, atunci voi intenta eu acțiunea”.

În acele zile primii ordin de chemare. N-aș putea să-mi explic nici azi prea clar cu ce drept, sau mai bine zis cu ce sentiment i-am scris apoi după o lună Matildei și am întrebat-o în ce stadiu se află despărțirea. În nici un stadiu, mi-a răspuns ea imediat. Petrică stă mai departe la părinții lui, dar de divorțat nici gînd. Atunci am luat-o la rost. Bine, și cît are de gînd să-l mai aștepte? Ea se arăta mai degrabă împăciuitoare, lucru care mă scoase din sărite. „…Nu trebuie, îmi scrise ea, făcut nimic cu violență.”… „Ce violență? îi răspunsei, ce e violent în faptul că divorțezi de un bărbat care a fugit de-acasă?” „Nu e așa simplu, îmi răspunse ea laconică, nu fi impulsiv, un proces dacă nu-l cîștigi, dacă una din părți se opune, întîi că poate să dureze și doi ani, și al doilea te poți trezi cu o hotărîre care respinge acțiunea și atunci… Ei? Ce-i mai faci? Lasă-mă pe mine că mă descurc eu…”

Așadar ea nu credea totuși că Petrică se va decide ușor și că trebuia lăsat s-o facă el, să nu reacționeze ca o pisică, adică să se întoarcă acasă și să nu mai vrea, de îndată ce Matilda s-ar smulge brusc de el. Ei da! Dar asta putea să dureze cine știe cît… După trei luni începui să-i trimit Matildei scrisori rele, dure, la adresa lui Petrică, pline de înjurături și insulte. „Cum, idiotu-ăsta credea că are dreptul să țină astfel încurcată o femeie? Cu moaca lui stupidă de poet minor se crede sultan, să te țină închisă în casă, stăpîn atotputernic cu gîndire medievală? Trimite-i lucrurile, schimbă cheile apartamentului și intentează imediat acțiunea de divorț…”

Nici vorbă! Matilda încerca să-mi explice cu răbdare că există mari pericole pentru ea dacă face pasul. Răsuceam filele scrisorii furibund, gelos, orbit… Gîndul că în realitate nici ea nu voia să divorțeze nu-mi trecea prin cap… Matilda era a mea, o simțeam pînă în adîncul ființei mele și nu mai exista nicăieri în conștiință loc pentru îndoieli. Eram pur și simplu scos din pepeni că femeia mea își avea numele legat de un altul și că acest altul nu se grăbea cîtuși de puțin să ia o decizie. Lasă că te grăbesc eu, gîndeam, o să-ți placă. Nu mai am mult și mă întorc în orașul nostru. Și deodată primesc o telegramă: „Nu-mi mai scrie, Petrică s-a întors acasă”. Numai că o scrisoare de-a mea era pe drum. Foarte bine, am gîndit, lasă-l s-o prindă, s-o citească și să vadă. De astă dată nu mai erau referințe brutale la el, totuși erau.

Tocmai îmi făceam planul să ies la raportul generalului și să-i spun că o chestiune urgentă mă chema pentru trei zile acasă, cînd chiar generalul ne anunță