viața spirituală. Aceste instituții s-au prăbușit, s-au aneantizat. Evident, în gândirea liberală a disidenței est- și central-europene, din rațiuni ce țin de un prag foarte înalt de așteptări, nu s-a anticipat persistența elitelor comuniste. Există studii foarte interesante pe acest subiect. În România s-a publicat chiar un număr special din Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, redactat de Raluca Grosescu, exact pe tema elitelor postcomuniste și a identității acestor oameni. Al doilea element care nu cred că a fost anticipat a fost persistența formelor mentale de tip leninist, o viziune maniheistă a spațiului politic care, pe de o parte, reflectă și, pe de altă parte, generează polarizări. Polarizările există, dar aceste viziuni, la rândul lor, le întăresc, le consolidează și le perpetuează. Nu că în Occident lucrurile nu ar fi relativ polarizate, dar există și o cultură a consensului, și o cultură a dialogului.

Să ne amintim, chiar în revista 22 ați publicat faimoasa scrisoare a lui Geremek în care spunea de ce refuză să se lase investigat de Institutul Memoriei Naționale. L-am avut la București pe Adam Michnik, cu care, de obicei, mă aflu în deplin acord. Michnik este unul dintre inspiratorii gândirii mele politice. Însă, la capitolul lustrației, înțeleasă în sensul cel mai larg, al purificării postcomuniste de sechelele comunismului, probabil că mă situez la jumătatea drumului aprobativ. Transplantarea tezelor lui Michnik din Polonia către România, trebuie subliniat acest lucru, o fac de o manieră manipulativă și instrumentală oameni ca Ion Iliescu sau chiar Adrian Păunescu. Adam Michnik nu este vinovat pentru faptul că ideile lui sunt preluate de tot felul de impostori, e soarta ideilor. Problema este că în România nu s-a ajuns la situația din Polonia, unde, într-adevăr, unii foști nomenklaturiști, chiar generalul Jaruzelski, în raport cu anumite momente din trecut, își recunosc greșelile. În România, până astăzi, eu nu cunosc un gest de asumare a trecutului, cu o singură excepție, care este Cornel Burtică, într-o carte de interviuri cu Rodica Chelaru, care spunea: „culpe care nu se uită“. Măcar cineva care folosea cuvântul „culpe“. Dacă ne uităm la repetatele interviuri ale lui Ştefan Andrei, Ion Stănescu, fostul șef al Securității, interviuri cu tot felul de foști demnitari comuniști de acest gen, acești oameni nu numai că nu au nici urmă de căință, dimpotrivă, sunt într-o stare de mândrie perpetuă în raport cu ceea ce au făcut și ne consideră pe noi, cei care îndrăznim să spunem lucrurilor pe nume, drept niște denigratori, niște profitori ai postcomunismului etc.

Nu mă surprinde că avem forme mentale leniniste la foștii sau actualii leniniști. Ceea ce este mai întristător sau dezolant este că le găsim și în rândul unor tineri sau al unor oameni care s-au format în ultimii douăzeci de ani. Citeam, venind cu avionul de la Viena, un fel de barometru al celor mai populare emisiuni de televiziune, în ziarul Adevărul, și pe primele locuri erau Sinteza zilei, În gura presei, deci domnii Badea, Gâdea și Ciutacu. Or ei sunt oameni, bănuiesc, de 30 spre 40 de ani. Au avut acces la toate informațiile, pentru că asta n-a lipsit în România, a fost o abundență de informații, un haos informațional, dar cine voia își găsea. Este profund îngrijorător că, sub masca libertății de expresie, de fapt, se instaurează o formă de monopol al presei. România trăiește din plin acest monopol al presei. S-a ajuns la trei grupuri monopoliste care controlează piața mediatică din România.

AG: Până la urmă, România arată bine, în pofida faptului că forțele conservatoare au dominat în acești douăzeci de ani spațiul public. Sau opinia publică a fost suficient de inteligentă și a creat niște anticorpi?

A scăzut audiența știrilor de televiziune. Au apărut sondaje, vorbim de zeci de mii de telespectatori care nu se mai uită la emisiunile de știri.

AG: Până la urmă, sunt niște forțe în spatele acestor companii media mamut sau e un joc pur și simplu anti-Băsescu? E o chestiune estetică: nu le place Băsescu?

VT: Nu, nu, nu! Chestia că nu le place Băsescu ar fi fost o chestiune de casă de modă. Cred că aici, în primul rând, s-a produs o reacție aproape isteroidă de respingere a tot ce ține de proiectul politic al actualului președinte din partea unor forțe politice. Este evident că nu e vorba doar de Traian Băsescu ca persoană, e vorba de un număr de valori cu care Traian Băsescu, de-a lungul ultimilor patru ani, s-a identificat. Care nu erau neapărat valorile lui Traian Băsescu acum zece ani. Dar, într-adevăr, așa cum s-a mai spus, președintele Băsescu, mai ales prin condamnarea comunismului, a rupt omerta. Amintiți-vă, domnule Goșu: cu ce a deranjat extraordinar de puternic Dubček când a venit la putere în ’68 în Ceholsovacia? Unul dintre primele atacuri care au venit în Pravda împotriva lui Dubček a fost pentru că a spus: „Vom pune capăt politicii ușilor închise.“ Deci bizantinismul, care e o caracteristică a bolșevismului, potrivit căruia putem aranja noi totul, punem țara la cale, răsturnăm guverne, numim miniștri. Din acest punct de vedere, Băsescu vrea un stat modern. În momentul de față, ce a încercat președintele Băsescu să facă este să stabilească o serie de proceduri prin care să avem o politică relativ previzibilă și să ne vedem de treabă, instituțiile statului să funcționeze.

AG: Îl întreb pe profesorul de științe politice Vladimir Tismăneanu care sunt variabilele între care ar putea să evolueze...