— De altfel, zîmbi bătrînul pe sub mustaţă, v-aţi ţinut foarte bine. Nici nu vă daţi seama ce distanţă am parcurs. Spuneam că vom ajunge la Elm-Creek abia deseară, dar o să-l atingem în cel mult două ore. E un succes pe care nu mulţi l-ar putea obţine cu asemenea cai. În fine, Old Death o coti niţel spre sud şi se miră:

— E pur şi simplu un miracol că n-am dat încă de urmele nici unui comanş! Se vede că s-au ţinut mereu pe lîngă apă. Auzi prostie, să pierzi atîta vreme în căutarea unui apaş fugar! Dac-ar fi mers drept peste Rio Grande, i-ar fi surprins cu siguranţă pe cei urmăriţi.

-— Îşi vor fi zicînd că nici acum nu-i prea tîrziu, raţiona bătrînul Lange. Dacă n-au trecut încă dincolo, Winnetou şi rănitul nici n-au de unde bănui că trupele comanşilor sînt atît de aproape.

— Hm! E un pic de adevăr în ceea ce spuneţi, sir. Faptul că nu-i întîlnim pe comanşi îmi sporeşte îngrijorarea în legătură cu Winnetou. Ăştia nu mai cutreieră regiunea, cum spunea Marele urs. Dimpotrivă, se pare că s-au repliat undeva. Semn rău pentru cei doi apaşi: te pomeneşti că i-au şi prins!

— Şi în acest caz, ce-l aşteaptă pe Winnetou?

— Cea mai cruntă soartă din cîte se pot imagina. Să nu credeţi că va fi torturat sau ucis în timpul campaniei. A-l captura pe cel mai de seamă conducător al apaşilor e un eveniment excepţional, pe care comanşii l-ar sărbători cu cea mai mare pompă, adică în chip oribil. Aceştia l-ar pune sub pază sigură şi l-ar duce pînă la ei acasă, unde n-au rămas decît femeile, copiii şi bătrînii. Acolo l-ar îngriji cum nu se poate mai bine, lipsindu-l numai de libertate. Femeile i-ar citi din ochi orice dorinţă. Dar dacă apreciaţi cumva că tratamentul acesta aplicat unui prizonier e frumos şi uman, atunci vă înşelaţi sută la sută. Ei nu urmăresc decît să-l fortifice, ca să poată rezista mai tîrziu chinurilor şi să nu-şi dea sufletul de la primele încercări. Ascultaţi ce vă spun: dacă-l prind pe Winnetou, comanşii îl omoară cu siguranţă, dar nu pe moment, nici după un ceas, nici a doua zi. Trupul i-ar fi sfîşiat bucată cu bucată, cu o meticulozitate aproape ştiinţifică. Ar trece multe zile pînă să-l izbăvească moartea. După credinţa lor, asta înseamnă o moarte demnă de un şef. Şi sînt convins că, îndurînd toate aceste cazne rafinate, victima nici nu s-ar strîmba măcar de durere; mai curînd şi-ar rîde de călăi, i-ar batjocori. Pe mine unul m-ar durea nespus soarta lui Winnetou şi vă spun cinstit că, într-un asemenea caz, mi-aş risca fără preget viaţa ca să-l scap din mîinile duşmanilor. În sfîrşit, comanşii se află, va să zică, la vest de noi. Hai s-o apucăm mai spre sud. Mă gîndesc să ajungem la un vechi prieten al meu, unde vom căpăta, probabil, informaţii despre situaţia de la Rio Grande, înnoptăm la dînsul.

— Dar va fi bucuros de oaspeţi?

— Fără îndoială! Altminteri, nici nu l-aş număra printre prieteni. E vorba de un ranchero, un agricultor mexican de cea mai curată obîrşie spaniolă. Unul din strămoşii lui a fost ridicat de nu ştiu cine la rangul de cavaler, aşa că-şi spune şi el caballero. Iar ferma şi-a botezat-o cu răsunătorul nume de Estanzia del Caballero. Dumneavoastră să-i spuneţi señor Atanasio.

Ne continuarăm apoi drumul în linişte. De galop nu putea fi vorba: caii înotau în nisip pînă aproape de genunchi. Dar încet-încet, stratul de nisip scăzu şi, către ora patru, salutarăm primele smocuri de iarbă. Dădurăm apoi într-o prerie, unde nişte vaqueros, adică văcari, îşi supravegheau cornutele, caii şi oile. Bietele noastre animale se însufleţiră pe dată şi îşi iuţiră pasul. Mai în fund apărură primii arbori şi, în fine, în mijlocul decorului verde, licări silueta albă a unei clădiri.

— Asta e Estanzia del Caballero, explică Old Death. E o construcţie foarte curioasă, exact în stilul clădirilor "Moqui" şi "Zunni". O adevărată fortăreaţă, ceea ce prin partea locului e cît se poate de necesar.

Ne apropiarăm de acest edificiu şi-l examinarăm mai în amănunt. Casa era împrejmuită cu un zid înalt cît două statuii de om şi prevăzut cu o poartă mare, masivă. La poartă se ajungea trecînd un podeţ boltit peste un şanţ adînc de apă — acum secat. Întreaga construcţie avea formă de cub. Parterul nu se vedea, fiind pe de-a-ntregul mascat de zid. Etajul era mai retras şi jur-împrejurul lui se întindea o terasă acoperită cu foaie albă de cort. Nu descoperisem nicăieri nici o ferestruie. Deasupra etajului întîi se ridica un al doilea, în aceeaşi formă cubică, avînd baza mai mică decît cel de dedesubt şi împrejmuit, la rîndul lui, de o terasă umbrită şi ea cu foaie de cort. În felul acesta, clădirea se compunea din trei cuburi suprapuse — adică parterul şi cele două etaje —, avînd dimensiuni din ce în ce mai reduse. Pereţii erau albi, ca şi pînza de cort. De aceea, întreaga casă parcă lumina de departe. Abia cînd ajunserăm aproape de tot, zărirăm la fiecare etaj cîte un rînd de creneluri care probabil slujeau şi ca ferestre.

— Frumos palat! Zîmbi Old Death. O să vă mire şi interiorul. Mă întreb, căruia dintre şefii indieni i-ar trece măcar prin minte să ia cu asalt o asemenea casă!

Trecurăm călare podeţul pînă la poarta prevăzută cu un ochi discret. La o margine atîrna un clopot cît un cap de om. Old Death trase de clopot şi stîrni un sunet care putea fi auzit pe puţin la o jumătate de ceas depărtare. Foarte curînd se iviră în deschizătura porţii un nas indian şi nişte buze groase.

— Cine-i? Întrebă omul în spaniolă.

— Prieteni ai stăpînului, răspunse Old Death. E acasă señor Atanasio?

Nasul şi buzele dispărură şi în locul lor sclipiră doi ochi negri.

— Ce bucurie! Señor Death! Vă deschid numaidecît. Poftiţi, señores! Mă duc să vă anunţ.

Se auzi zăvorul. Apoi poarta se dădu în lături şi intrarăm de-a călare. Paznicul era un indian voluminos, îmbrăcat în haine de pînză albă; era unul