din acei indios fideles, adică indieni supuşi, credincioşi, care, spre deosebire de temerarii indios bravos, s-au împăcat cu normele civilizaţiei moderne. El închise poarta după noi, făcu o plecăciune adîncă, străbătu solemn curtea şi trase de o sîrmă atîrnată de zid.

— Mai avem vreme să ocolim casa călare, zise Old Death. Haide s-o admirăm!

Vedeam acum şi parterul, înzestrat cu creneluri jur-împrejur. Clădirea se înălţa în mijlocul unei ogrăzi înconjurată de ziduri, largă, nepavată, crescută cu iarbă. În afara crenelurilor — nici o fereastră.

Făcurăm ocolul şi revenirăm în faţa casei, fără să fi descoperit nici o uşă de intrare. Indianul ne aştepta.

— Dar cum se intră în casă? Întrebă Lange.

— Veţi vedea numaidecît, răspunse Old Death. Pe terasa parterului apăru cineva şi, aplecîndu-se peste balustradă, ne cercetă din ochi. Zărindu-l pe indian, dispăru îndată şi slobozi de sus o scară îngustă pe care ne urcarăm pînă la primul etaj. Cine ar fi crezut că găseşte barem aici o uşă, ar fi rămas cu buzele umflate. La etajul al doilea ne aştepta un alt servitor, îmbrăcat de asemenea în alb. Acesta potrivi încă o scară şi astfel ajunserăm tocmai sus, pe o platformă de tablă acoperită cu nisip. În centrul platformei se căsca o deschizătură pătrată prin care cobora o scară în interior.

— Vedeţi, aşa construiau indienii încă demult, cu secole în urmă, ne lămuri Old Death. Nimeni nu e în stare să pătrundă în curte. Şi dacă, prin absurd, vreun duşman reuşeşte să treacă totuşi zidul, scara e retrasă imediat şi omul rămîne neputincios în faţa pereţilor masivi, fără intrări. În timp de pace, fireşte că ai putea să intri şi să ieşi de aici fără să te foloseşti nici de poartă, nici de scară. Te ridici în picioare pe spinarea calului şi te salţi peste zid în sus, pe galerie. Dar în timp de război n-aş sfătui pe nimeni să încerce experienţa. Cum vedeţi, de pe această platformă şi de pe terase, prin creneluri, poate fi semănată cu gloanţe toată curtea, ca şi terenul dimprejurul zidului. Señor Atanasio dispune de vreo douăzeci de vaqueros şi de alţi slujitori înarmaţi cu puşti. Cînd aceşti douăzeci de flăcăi trag de sus, atunci sute de indieni trebuie să cadă pînă ce vreunul mai norocos izbuteşte să treacă peste zid. Aici, la graniţă, o asemenea construcţie e de mare preţ. Datorită ei, stăpînul fermei a rezistat nu o dată unor asedii serioase.

De sus, de pe casă, puteam cuprinde cu ochii întreaga împrejurime. Observai că la mică distanţă, în spatele clădirii, curgea Elm-Creek. Apa era clară, abundentă şi fertiliza ambele maluri. Atît de ispititoare şi limpede era apa, încît îmi trezi dorinţa de a face o baie.

Conduşi de un slujitor, coborîrăm scara şi ajunserăm într-un coridor lung, îngust, luminat la fiecare capăt prin două creneluri. De ambele laturi ale coridorului erau uşi, iar în fund o scară conducea spre catul de jos. Aşadar, pentru a ajunge aici dinspre curte trebuia să urci mai întîi două rînduri de scări şi apoi, înăuntru, să cobori alte două. Lucrul mi se păru foarte complicat, dar împrejurările îl justificau pe deplin.

Servitorul dispăru îndărătul unei uşi şi reveni abia după un răstimp, anunţîndu-ne că sîntem aşteptaţi de către señor Capitano de Caballería. Pînă atunci, Old Death avusese grijă să ne pună în gardă:

— Nu-i luaţi în nume de rău bătrînului señor Atanasio dacă vă primeşte excesiv de ceremonios. Spaniolul nu poate fără etichetă, iar mexicanul de obîrşie spaniolă a păstrat uzanţele. Dacă eram singur, mi-ar fi ieşit de mult în întîmpinare. Aşa însă primirea căpătă un caracter oficial. Să nu zîmbiţi dacă îl veţi vedea în uniformă. În tinereţe a avut gradul de căpitan în cavaleria mexicană şi a rămas cu obiceiul de a se arăta în uniforma lui veche, aş zice antică. Plăcerea lui, ce vreţi! Altminteri, e un om de zahăr. În sfîrşit, servitorul ne conduse într-o odaie răcoroasă, plăcută, cu mobilier cîndva preţios, însă degradat în toată legea. Trei ferestrui, cu perdelele trase pe jumătate, răspîndeau o lumină dulce şi primitoare. În mijlocul odăii stătea un bărbat înalt, uscăţiv, cu părul şi mustaţa albe ca zăpada. Purta pantaloni roşii cu lampasuri late, aurii, cizme de lac, înalte, de cavalerie şi pinteni cu rotile mari, cît două carboave. Tunica era albastră şi semăna cu un frac, împodobit cu brandenburguri strălucitoare. Pe epoleţii, de asemenea auriţi, nu purta grade de căpitan, ci de general. La şold, într-o teacă de oţel, îi atîrna sabia cu mînerul suflat în aur. În mîna stîngă ţinea un tricorn cu ciucuri de aur şi cu agrafă lucioasă în penajul multicolor. Pe scurt, parcă era îmbrăcat într-un costum de mascaradă. Privindu-l pe omul acesta cărunt, grav, semeţ, cu ochii încă tineri şi blajini, trebuia să zîmbeşti măcar pe ascuns. Cînd păşirăm pragul, omul îşi pocni călcîiele şi pintenii zornăiră milităreşte. Apoi señor Atanasio rosti:

— Bună ziua, domnii mei! Fiţi bineveniţi! Cuvintele sunau marţial. Ne înclinarăm tăcuţi. Old Death răspunse în englezeşte:

— Mulţumim, señor Capitano de Caballería! Aflîndu-mă în acest ţinut, am voit să ofer însoţitorilor mei plăcerea de a face cunoştinţă cu eroicul luptător pentru independenţa Mexicului. Îngăduiţi-mi să vi-i prezint.

Un zîmbet măgulit se aşternu pe faţa bătrînului haciendero. Aprobă din cap şi zise:

— Cu dragă inimă, señor Death! Sînt încîntat să-i cunosc pe aceşti señores!

Old Death îi înşiră numele noastre, iar caballero ne strînse tuturor mîna, chiar şi negrului Sam. Apoi ne pofti să luăm loc. Old Death se interesa de señora şi señorita, la care stăpînul casei deschise o uşă şi amîndouă femeile — pregătite din timp şi aşteptînd invitaţia — intrară în odaie. Señora era o matroană foarte frumoasă, cu privirea caldă şi sinceră; iar señorita — o fată drăgălaşă — era de fapt nepoata ei, după cum aflarăm mai tîrziu. Amîndouă purtau rochii negre de mătase, gătite ca pentru o recepţie la curtea regală. Old Death se grăbi să le întîmpine şi le scutură mîinile atît de viguros, încît mi-era teamă să nu le strivească. Lange şi fiul său încropiră o închinăciune, iar Sam exclamă arătîndu-şi toţi dinţii:

— O, missis, missis,