Mă apropiai la rîndul meu de señora, îi luai mîna cu vîrful degetelor, mă aplecai şi o dusei la buze. Doamna primi cu atîta emoţie gestul, încît îmi oferi şi obrazul ca să depun acel beso de cortesía, sărutul stimei — ceea ce însemna o mare cinste acordată persoanei mele. La fel au decurs lucrurile şi cu señorita. În sfîrşit, ne aşezarăm din nou. Fireşte că veni vorba de scopul călătoriei noastre. Le povestirăm cît socoteam necesar despre întîlnirea noastră cu comanşii. Toţi ascultară cu cea mai mare atenţie, schimbînd priviri semnificative, încheindu-mi relatarea, señor Atanasio ne pofti să-i descriem pe cei doi oameni căutaţi de noi. Atunci scosei din buzunar fotografiile şi le arătai întregii familii. Cum îşi aruncă ochii asupra lor, señora izbucni:

— Ei sînt, ei sînt! Cu siguranţă! Nu-i aşa, dragă Atanasio?

— Într-adevăr, confirmă caballero. Señores, aceşti doi domni au dormit azi-noapte la mine.

— Cînd au sosit şi cînd au plecat? Se interesă Old Death.

— Au venit tîrziu seara, obosiţi de drum, istoviţi. Un vaquero de-al meu i-a observat şi i-a condus pînă la mine. Au dormit adînc şi s-au deşteptat abia către prînz. Acum trei ore au plecat mai departe.

— Perfect! Înseamnă că-i găsim mîine cu siguranţă. Urmele, în tot cazul, le vom descoperi.

— Da, da, fireşte, señor. Aveau de gînd s-o apuce spre Rio Grande şi să-l traverseze mai sus de trecătoarea Eagle, cam între Rio Moral şi Rio las Moras. De altfel, vom mai afla noutăţi. Am trimis după ei cîţiva vaqueros şi aceştia ne vor spune precis încotro au luat-o.

— De ce i-aţi mai trimis pe slujitori?

— Vedeţi, "musafirii" mi-au răsplătit ospitalitatea în chip mîrşav. După ce-au ieşit pe poartă, l-au expediat la mine cu o aşa-zisă scrisoare pe paznicul de acolo şi, în lipsa lui, au şters-o furîndu-mi şase cai.

— Ce ruşine! Înseamnă că nu erau singuri?

— Nu. Erau împreună cu nişte militari camuflaţi care escortează un detaşament de recruţi pentru Mexic.

— Atunci nu cred că oamenii dumneavoastră vor mai pune mîna pe caii furaţi. Sînt prea puţini în raport cu numărul tîlharilor.

— O, n-aveţi grijă, oamenii mei ştiu să-şi folosească puştile! Am trimis băieţi din cei mai curajoşi.

— V-au vorbit cumva Gibson şi Ohlert despre situaţia şi planurile lor?

— Nici un cuvînt. Primul era, de altfel, foarte volubil, în timp ce al doilea tăcea întruna. Eu le-am acordat toată încrederea. Mi-au solicitat să le arăt încăperile şi aranjamentul casei. N-am refuzat. I-am condus peste tot. L-au văzut chiar şi pe indianul rănit pe care îl ţin ascuns la mine.

— Un indian rănit?! Cine-i? Cum a ajuns la dumneavoastră? Caballero zîmbi superior şi răspunse:

— Da, fireşte, asta vă interesează foarte mult, señores! Aflaţi că-l adăpostesc aici pe solul apaşilor, despre care mi-aţi povestit adineauri şi căruia Winnetou i-a bandajat rănile sus, la Rio Lena. E vorba de căpetenia Inda-nişo.

— Inda-nişo, Omul bun, care-şi merită pe deplin numele! Cel mai în vîrstă, mai chibzuit şi mai paşnic dintre şefii apaşi! Trebuie să-l văd şi eu!

— Am să vi-l arăt. Cînd a venit încoace, era într-un hal fără de hal. Trebuie să ştiţi că Winnetou, faimosul Winnetou, mă cunoaşte şi trage la mine ori de cîte ori se află prin apropiere. Dînsul e sigur că poate avea oricînd încredere în ospitalitatea mea. De data asta, a venit cu Inda-nişo de la fortul Inge, unde solul apaşilor fusese rănit la braţ şi la coapsă. Ajunşi la Rio Leona, Winnetou i-a pansat rănile, apoi au călărit în grabă mai departe. Dar pe bătrînul sol l-au năpădit la un moment dat nişte friguri crunte, în timp ce comanşii cutreierau deşertul ca să-l prindă pe fugar. E o minune cum de-a reuşit Winnetou, înfruntînd atîtea piedici, să-l aducă pînă aici, la Estancia del Caballero. Numai un Winnetou e în stare de aşa ceva. Însă de aici, ar fi fost cu neputinţă să mai continue drumul împreună cu bătrînul rănit şi bolnav. Inda-nişo nu se mai putea ţine pe cal. Era tare slăbit şi-l scuturau groaznic frigurile. Pierduse o mare cantitate de sînge şi, să nu uităm, a trecut de şaizeci de ani.

— Cine-ar crede! Să fii rănit şi să călăreşti, la vîrsta lui, tocmai de la fortul Inge pînă aici, peste o sută şaizeci de mile engleze! Numai un indian poate rezista atîta. Continuaţi, vă rog!

— Aşadar, au sosit seara. Auzind clopotul de la poartă, am coborît chiar eu şi l-am recunoscut pe Winnetou care îmi istorisi tot ce s-a întîmplat şi mă rugă să-i acord rănitului ocrotirea mea pînă va veni cineva să-l scoată de aici. În ce-l priveşte, trebuia să treacă repede Rio Grande şi să anunţe triburilor trădarea şi operaţiile ostile ale comanşilor. I-am dat pe cei mai buni vaqueros ai mei ca să-l însoţească şi, întorcîndu-se apoi în grabă, să-mi raporteze dacă Winnetou a reuşit să se strecoare neobservat.

— Şi? Întrebă încordat Old Death. A trecut?

— Da. Şi lucrul acesta m-a liniştit pe deplin. A fost foarte prevăzător. Nu s-a deplasat în sus de Rio Moral, unde se află comanşii, ci a traversat Rio Grande mult mai la vale. Bineînţeles că acolo nu există vad de trecere. Apa e sălbatică şi, dacă încerci s-o treci înot, îţi rişti serios viaţa. Totuşi oamenii mei au trecut dincolo împreună cu Winnetou şi l-au mai însoţit o bucată, pînă s-au încredinţat că nu-l ameninţă primejdia unei întîlniri cu comanşii. Acum apaşii sînt puşi în gardă şi îi vor primi pe duşmani cum se cuvine. Dar, señores, dacă doriţi, putem să mergem la bătrînul Inda-nişo.

Ne ridicarăm cu toţii şi, înclinîndu-ne în faţa doamnelor, coborîrăm la parter. Jos, ne pomenirăm într-un coridor identic cu cel de sus. Intrarăm printr-o uşă pe partea stîngă a coridorului.

Bătrîna căpetenie a apaşilor zăcea într-o odaie cu aer proaspăt, răcoros. Frigurile se domoliseră, dar omul era atît de istovit, încît cu greu reuşea să vorbească. Avea ochii adînciţi în orbite şi obrajii căzuţi. Medici nu existau. Dar caballero ne asigură că Winnetou e un mare meşter în tratarea rănilor. Îl oblojise pe bătrîn cu nişte buruieni de leac şi stăruise să