După ce ieşirăm din odaie şi scara se ivi din nou în faţa noastră, îmi exprimai dorinţa să mă scald în apa rîului.

— Dacă vreţi, nici nu mai e nevoie să coborîţi scările, mă lămuri señor Atanasio. Puteţi ieşi de aici de-a dreptul în curte.

— Credeam că nu există uşi.

— Ba există, dar secrete. Le-am construit ca să-mi asigur o ieşire pentru cazul cînd, totuşi, nişte bandiţi ar izbuti, în cele din urmă, să intre în casă. O să le vedeţi imediat.

Lîngă zid era un dulăpior. Îl împinse în lături şi apăru o deschizătură prin care se putea ajunge în curte. Afară, deschizătura era camuflată cu arbuşti plantaţi în acest scop.

Señor Atanasio mă conduse pînă afară, îmi arătă zidul din partea opusă a clădirii, unde se aflau arbuşti asemănători şi reluă explicaţiile:

— Pe acolo se iese în cîmp, fără ca vreun ochi străin s-o bănuiască. Vreţi să vă folosiţi de această trecere? Duce de-a dreptul spre rîu. Dar staţi niţel să vă trimit un costum mai comod. În clipa aceea sună clopotul la poartă. Señor Atanasio se duse să deschidă. Erau cinci călăreţi, nişte bărbaţi splendizi, viguroşi, pe care stăpînul fermei îi trimisese pe urma hoţilor de cai.

— Ei? Întrebă el. Aţi adus caii?

— Nu, răspunse unul. Era gata-gata să-i ajungem. Tocmai trecuserăm peste apa de aici, le descoperisem urmele. I-am fi prins în cel mult un sfert de oră. Dar deodată urmele lor se amestecară cu altele, multe la număr, venind dinspre dreapta. Se întîlniseră cu comanşii. Ne-am luat imediat după ei şi, peste puţin, i-am şi zărit înaintea noastră. Erau peste cinci sute de comanşi şi, faţă de numărul lor atît de mare, am renunţat să ne aventurăm.

— Foarte bine. Doar n-o să vă riscaţi viaţa pentru cîţiva cai! Şi comanşii ce-au făcut? Cum i-au tratat pe albi?

— Ar fi trebuit să ne apropiem prea mult ca să desluşim ce se petrece.

— Încotro călăreau?

— Spre Rio Grande.

— Adică tot înainte. Deci n-ar fi nici un motiv de nelinişte. În regulă. Mergeţi la cirezile voastre!

Călăreţii se depărtară. Dar bunul caballero se înşela amarnic. Peri colul era iminent. Comanşii — după cum aveam să aflu mai tîrziu — fuseseră informaţi de Gibson că bătrînul apaş rănit se află în hacien da lui Atanasio. Drept care, un grup de războinici s-au detaşat numaidecît de grosul trupei şi au luat drumul îndărăt, galopînd nebuneşte. Primiseră sarcina să-l smulgă din adăpost pe Inda-nişo şi să-l pedepsească pe señor Atanasio pentru gestul său amical faţă de duşmanii comanşilor.

Dar, deocamdată, acesta urcă liniştit în casă şi, după puţin, se ivi rugîndu-mă să-l urmez. Mă scoase pe poartă afară şi mă conduse la rîu. Mai sus de hacienda era un vad uşor de ghicit după jocul undelor. Lîngă vad, însă, apa era foarte adîncă. Acolo se opri peonul. Ţinea pe braţ un costum de pînză albă.

— Aici, señor! Mă invită el. După baie, îmbrăcaţi acest costum. Hainele dumneavoastră, dacă-mi îngăduiţi, le iau cu mine. Cînd terminaţi cu scăldatul, trageţi clopotul de la poartă şi vă vom deschide.

Plecă cu hainele mele, iar eu sării în apă. După arşiţa zilei şi după atîta călărit era o adevărată desfătare să te afunzi într-o asemenea răcoare şi să înoţi.

Cred că mă bălăcii în apă cam o jumătate de oră, apoi urcai pe mal şi-mi pusei costumul. Eram tocmai gata, cînd privirea îmi căzu pe malul opus. De aici, dintre copaci, vedeam bine pînă la cotul rîului, unde se mişca un şir lung de călăreţi indieni. Se apropiau de casă. Dădui fuga la poartă şi trăsei de clopot. Peonul mă aştepta. Îmi deschise imediat.

— Du-mă repede la caballero! Îi poruncii. Vin indienii!

— Cîţi?

— Peste cincizeci. În prima clipă omul se cam sperie. Dar după ce află numărul indienilor, se însenină numaidecît.

— Numai atîţia? Comentă el. Ei, atunci nu-i mare lucru. O scoatem noi la capăt cu cincizeci de piei-roşii, chiar şi cu mai mulţi. Sîntem pregătiţi pentru asemenea vizite. Acum nu pot să urc la caballero; trebuie să-i vestesc mai întîi pe paznici. Poftiţi hainele, señor. Eu ies afară, dumneavoastră închideţi poarta pe dinăuntru şi alergaţi la señor Atanasio. Dar, pe măsură ce urcaţi, aveţi grijă să trageţi scările!

— Cum stăm cu caii noştri? Sînt în siguranţă?

— Da, señor. I-am dus afară, la păscut, sub pază bună. Harnaşamentul l-am adăpostit în casă. Să n-aveţi nici o grijă în privinţa cailor. Închisei poarta şi urcai în toată graba ambele scări, trăgîndu-le pe rînd după mine.

Cînd ajunsei sus, pe platformă, señor Atanasio şi Old Death tocmai ieşeau din interiorul casei. Gazda nu se sperie deloc cînd îi comunicai apariţia indienilor şi numărul lor. Se mărgini să mă întrebe calm:

— Cărui trib aparţin?

— Nu ştiu. N-am putut recunoaşte vopselele de pe faţa lor.

— Ei, o să aflăm noi curînd. Ori sînt apaşi pe care Winnetou i-a întîlnit în drum şi i-a trimis după Inda-nişo, ori sînt comanşi. Dacă-s comanşi, sînt, desigur, un grup de recunoaştere; ne vor întreba dacă n-am văzut nişte apaşi. Aflînd răspunsul nostru, vor pleca imediat.

— Mie îmi face totuşi impresia că vin cu gînduri rele, interveni Old Death. Vă sfătuiesc să luaţi urgente măsuri de apărare.

— S-a şi făcut. Oamenii mei îşi ştiu fiecare sarcina într-un asemenea caz. Priviţi, peonul de colo aleargă de pe acum la caii cei mai apropiaţi. Va sări în spinarea unuia şi va pune în gardă pe vaqueros. Aceştia, în cel mult zece minute, vor aduna cirezile, lăsîndu-le în paza a doi oameni. Pe urmă, vor face front împotriva duşmanilor. Lasso urile sînt arme teribile: un vaquero le mînuieşte şi mai abil decît indienii. În plus, puştile noastre trag mai departe decît arcurile sau flintele învechite ale pieilor-roşii. Nu se sperie flăcăii mei de cincizeci de indieni! Iar noi aici, în estanzia, sîntem bine apăraţi. Nici picior de roşu nu poate să treacă dincoace, peste zid. De altfel, contez şi pe dumneavoastră. Dacă-l socotim şi pe negru, sînteţi