cinci la număr, bine înarmaţi. Mai sînt şi eu cu cei opt peoni aflaţi în casă. Deci, în total paisprezece inşi. Să-i văd şi eu pe indienii care ar izbuti să-mi forţeze poarta! O, nu, señor! Pieile-roşii vor trage de clopot, ne vor spune ce-i interesează şi vor pleca iarăşi cum au venit. Cînd cercetaşul lor va zări aici sus paisprezece bărbaţi hotărîţi, se va retrage respectuos. Situaţia nu e deloc dificilă.

Chipul lui Old Death exprima îndoială. Bătrînul westman clătină din cap şi zise:

— Pe mine, însă, mă bat alte gînduri. Sînt convins că nu de apaşi e vorba, ci de comanşi. Ce caută ei aici? O simplă acţiune de recunoaştere? Nu cred. Dac-ar fi intrat la bănuială că apaşii se află prin împrejurimi, le-ar fi căutat urmele şi le-ar fi găsit. Într-un asemenea caz, nu mai umblă ei după informaţii. Nu, banda urmăreşte un alt scop. Vrea să pătrundă în casa dumneavoastră, señor, ca să-l răpească pe apaşul rănit.

— Dar ei nu ştiu nimic! Cine să le fi spus?

— Chiar Gibson, omul pe care-l căutăm şi care a dormit la dumneavoastră. I-aţi arătat pe apaş, iar dînsul v-a vîndut comanşilor pentru a se pune bine cu ei. Dacă nu-i aşa, să nu-mi spuneţi pe nume!

— Se poate. În cazul acesta, mă vor sili să-l predau pe apaş.

— Fără îndoială. Şi aveţi de gînd să-l predaţi?

— Nici în ruptul capului! Winnetou mi-e prieten. El mi l-a încredinţat pe Inda-nişo şi n-am să-i înşel prietenia. Comanşii se vor zbate în zadar. Ne vom apăra.

— Vă expuneţi unui mare pericol. E adevărat că putem să le ţinem piept acestor cincizeci de inşi, dar pe urmă vor aduce întăriri: serioase şi mă tem că veţi pierde partida.

— Asta e în mîna sorţii. Eu, însă, fie ce-o fi, îmi respect cuvîntul dat. Old Death îi strînse mîna spaniolului şi rosti:

— Sînteţi un om de onoare şi vă puteţi bizui pe ajutorul nostru. Eu îl cunosc pe şeful comanşilor; sîntem prieteni. Poate reuşesc să-l abat de la acte ostile. I-aţi arătat lui Gibson şi uşile secrete?

— Nu, señor.

— Foarte bine. Cîtă vreme pieile-roşii nu cunosc aceste intrări, ne vom apăra. Acum să coborîm, să ne luăm armele. În timpul absenţei mele, ni se repartizaseră odăi în care fusese adăpostit bagajul nostru. Pentru mine se nimerise o odaie din faţă, luminată prin două ferestrui. Acolo îmi găsii agăţată arma. Cînd s-o desprind din cui, zării printr-un crenel pe indienii care se apropiau dinspre vadul de lîngă hacienda. Trecuseră dincoace şi goneau în galop către noi. Nu ţipau, după cum le era obiceiul, ci păstrau o tăcere perfidă, care mi se păru şi mai periculoasă. Erau comanşi. Îi recunoscui după culoarea vopselelor de pe obraz. Cît ai clipi, ajunseră lîngă zid, care — masiv şi înalt — Îi ascundea vederii noastre. Erau înarmaţi cu suliţe, arcuri şi săgeţi. Numai călăreţul din frunte, probabil conducătorul, purta pe umăr o flintă. Unii tîrau nişte pari lungi, solizi, legaţi în spatele cailor. La început crezui că e vorba de beţe de cort, mai groase, dar îmi dădui curînd seama că greşesc. Fireşte că alergai să-i anunţ pe ai noştri. Pe coridor mă întîlnii cu Old Death, care toc mai ieşea din camera lui situată faţă-n faţă cu a mea.

— Atenţie! Strigă el. Comanşii trec zidul! Au adus trunchiuri de copaci tineri. Se servesc de ele în loc de scări. Repede sus, pe plat formă!

Dar lucrurile nu merseră chiar atît de repede. Peonii se aflau jos, la primul etaj, rezervat servitorilor. Nici Old Death şi cu mine nu puturăm urca imediat, deoarece o dată cu caballero ieşiseră pe coridor şi cele două doamne, speriate în toată legea şi copleşindu-ne cu lamentările lor. Trecură deci pe puţin două minute pînă să urcăm scara — timp preţios într-o asemenea situaţie. Consecinţa nu întîrzie să se arate. În clipa cînd ajunserăm pe platformă, primul indian se şi sălta pe bordura ei, urmat de alţii. Aveam armele pregătite, dar nu-i mai puteam opri decît dacă ne-am fi hotărît să-i împuşcăm. Folosindu-se de trunchiurile de copaci, indienii escaladaseră zidul exterior şi, traversînd curtea, se căţăraseră cu o viteză uluitoare pe ambele etaje. Noi stam acum în centrul platformei de sus, pe cînd comanşii se mai aflau la marginea ei.

— Îndreptaţi armele asupra lor! Porunci Old Death. În primul rînd, trebuie să cîştigăm timp.

Numărai cincizeci şi doi de indieni. Operaseră fără o vorbă, fără un strigăt, luîndu-ne prin surprindere. Totuşi, nu se hotărau încă să ne atace. Stăteau la bordură cu arcurile şi săgeţile în mîini. Suliţele, fiind prea lungi, i-ar fi stînjenit la căţărat. De aceea le lăsaseră jos.

Caballero înainta cîţiva paşi şi, într-un amestec de spaniolă, engleză şi indiană — folosit în acel ţinut de graniţă — întrebă:

— Ce doresc oamenii roşii de la mine? De ce au pătruns în casa mea fără să-mi ceară voie?

Şeful, care între timp îşi scosese flinta de pe umăr, înainta şi el cîţiva paşi, apoi răspunse:

— Războinicii comanşilor s-au convins că le eşti duşman. De aceea îţi vei lua astăzi rămas-bun de la lumina soarelui.

— Ba nu sînt duşmanul vostru. Mie îmi sînt dragi toţi oamenii roşii; nici măcar nu-i întreb din care trib fac parte.

— Faţa palidă minte! Aici, în casă, se află ascunsă o căpetenie a apaşilor. Cîinii de apaşi îi duşmănesc pe comanşi, iar cel care ascunde pe un apaş înseamnă că e duşmanul nostru şi trebuie să moară.

— Caramba! Vreţi să-mi interziceţi să dau adăpost cui îmi place? Dar cine-i stăpîn aici, voi sau eu?

— Războinicii comanşilor au ocupat casa. Acum ei sînt stăpînii. Predă-ni-l pe apaş! Sau tăgăduieşti că se află la line?

— Nici prin gînd nu-mi trece să tăgăduiesc. Numai fricoşii se folosesc de minciuni. Eu însă nu mă tem. Pot să vă spun deschis că...

— Staţi! Îl întrerupse Old Death mai mult în şoaptă. Nu faceţi prostii, señor!

— Credeţi că e mai bine să neg? Întrebă mexicanul.

— Bineînţeles. Minciuna e un păcat, recunosc. Dar adevărul ar fi în cazul acesta curată sinucidere. Şi vă întreb: ce păcat e mai mare: să minţi