parte din el străpunsese carlinga. S-a urcat cu greu pe botul avionului, după mai multe încercări de a-şi rezema piciorul pe tabla lucioasă, şi a înlăturat cioburile mari de sticlă. Şi-a vârât capul înăuntru şi a văzut imediat că pentru copilot nu se mai putea face nimic. O creangă ascuţită ca o suliţă de lemn îi ieşea prin gât. Medalionul cu Sfântul Cristofor îi atârna peste jachetă. Ollie şi-a ferit privirea şi s-a întors spre pilot.

Locotenent-aviatorul Boar stătea prăbuşit pe o parte, cu faţa şi gâtul scăldate în sângele ce se scurgea dintr-o tăietură adâncă peste ochiul drept. Nu sufla. Părea mort, dar numai până când Ollie l-a apucat de jachetă.

Boar a mormăit şi a întredeschis ochiul sănătos – dacă putea fi numit aşa, cu orbita roşie bulbucată şi pleoapa umflată peste ochi.

— Ralph?

— E mort, a spus Ollie în locul aceluia.

— La naiba!

Boar s-a înecat şi a întins o mână spre copilot, dar s-a oprit înainte de a-l atinge.

Ollie i-a desfăcut centura. Boar s-a strâmbat de durere.

— Poţi să te mişti? a întrebat Ollie.

Locotenentul s-a chinuit să-şi şteargă sângele de pe ochi.

— Nu prea am de ales, iancheule.

Când şi-a dat seama că trebuia să-l scoată prin parbriz, Ollie a îndepărtat cu mâneca jachetei resturile de sticlă. A băgat o mână pe sub braţul lui şi l-a tras. Boar s-a rostogolit pe burtă. Ollie simţea că-i luase foc umărul. A reuşit să-l tragă pe Boar pe botul avionului, apoi l-a făcut să alunece jos pe pământ.

Boar a căzut pe spate. S-a chinuit să se ridice în picioare, apoi s-a aşezat din nou pe pământ.

Ollie a coborât şi el din carlingă şi s-a uitat cu atenţie la faţa lui Boar, dar nu a reuşit să vadă prea mult, din cauza sângelui. Şi-a sfâşiat poalele cămăşii şi a pus bucata de pânză peste ochiul pilotului.

— Ţine apăsat!

— Eşti rănit?

— Glezna, a spus Ollie, apoi şi-a pipăit umărul. Şi umărul.

— Ceva rupt?

— Nu ştiu.

Ollie s-a uitat împrejur. Spre apus, soarele dispărea la marginea unui câmp întins presărat cu căpiţe de fân. În spatele unei coline se înălţa un fuior subţire de fum, din coşul unei case de fermier, sau poate dintr-un alt avion doborât. Spre răsărit se vedeau păduri dese. Avea să se întunece curând. Douăzeci, poate treizeci de minute.

— Unde suntem?

Înainte ca Boar să apuce să răspundă, din spatele colinei s-a auzit un glas răstit.

— Beeilung!29

29. Grăbiţi-vă! (în germ., în orig.).

Ollie a simţit un val de adrenalină în corp.

— În Franţa, undeva între Amiens şi Abbeville, a spus Boar, deschizând fermoarul jachetei pentru a scoate pe bâjbâite pistolul din toc.

Ollie s-a ridicat de jos, lăsându-şi greutatea pe un picior.

— Unde vrei să fugi, iancheule?

— Pe cine vrei să-mpuşti? a întrebat Ollie şi l-a tras pe pilot până la picioarele sale. Că doar nu vezi nimic.

Boar a luat pistolul în mână, răsuflând greu.

— Poţi să mergi?

Boar a dat din cap că da.

Ollie s-a uitat în jur după o ascunzătoare. Nici o casă. Nici un drum. Doar o potecă de pământ care ducea de la capătul ogorului la colina de unde auzise ordinul. În cealaltă parte, pădurea.

— Beeilung!

Mai tare. Mai aproape.

Inima lui Ollie stătea să-i sară din piept. Primul lui impuls a fost să fugă în pădure, locul cel mai la îndemână pentru a se ascunde. Dar în sinea lui ceva i-a spus să se oprească, fie şi pentru o secundă. Unde vor căuta nemţii prima dată? Dar a doua? Şi-a aruncat privirea peste mirişte, gândindu-se că fermierul stătea probabil ascuns pe undeva, sau că fugise de nemţi. Multe tulpini păreau smulse pur şi simplu, cel mai probabil de către francezii înfometaţi, veniţi de la oraş în căutare de hrană, care lăsaseră în urmă paiele putrezite.

N-a mai stat pe gânduri şi l-a tras pe Boar după el. Au intrat pe ogor. Ollie s-a apucat imediat să strângă grămezi de paie. Începea să se întunece, dar nu atât de repede pe cât ar fi vrut. Dacă soldaţii erau prea aproape, puteau să-i descopere, dar nu avea de ales. A mai strâns nişte paie.

— De ce ne-am oprit? a întrebat Boar strângând pistolul în mână.

Ollie a scormonit cu mâna pământul dintr-un şleau.

— Culcă-te aici, în urma asta de plug.

— Eşti nebun, iancheule, a spus arătând cu pistolul spre movilă. O să ne omori.

Ollie aduna paie mai departe.

— Aici nu ne caută.

— De ce n-om fi plecat naibii de-aici! a spus Boar şi s-a şters la ochi.

— Tu abia vezi, iar eu nu pot fugi mai repede decât ei, a mai spus Ollie şi a aruncat o mână de paie la picioarele lui Boar. N-ai încotro, trebuie să ai încredere în mine.

Boar a şovăit, apoi a pus pistolul în toc şi a început şi el să adune paie pe dibuite.

S-au întins amândoi într-o brazdă, nu mai adâncă de vreo zece-cincisprezece centimetri, şi s-au camuflat cât de bine au putut. În timp ce îşi arunca o grămadă de paie şi tulpini pe piept, Ollie a văzut epava avionului distrus şi a înţepenit. Ducesa! În disperarea lui de a se îndepărta în grabă de avion, uitase cu totul de porumbiţa lui Susan.

Liniştea a fost spartă de o maşină care se apropia. S-a uitat pe furiş spre movilă. Nu se vedea nici o mişcare. I s-a uscat gura. S-a gândit la Susan şi la porumbiţa ei rămasă în avion. La naiba!

Frâne scrâşnite. Voci guturale. Ţăcănitul metalic al cartuşelor băgate în armă. Printre paie, a văzut ceva mişcare, păreau