După evacuarea regelui şi a guvernului său de la Bucureşti la Iaşi, una dintre primele măsuri luate de Brătianu a fost formarea unui guvern de unitate naţională la 24 decembrie 1916. Take Ionescu, politician conservator de frunte, şi alţi câţiva conservatori democraţi şi-au unit forţele cu liberalii, însă majoritatea conservatorilor s-au ţinut deoparte. Pe deplin conştient de moralul scăzut al armatei şi temându-se de răspândirea frământărilor sociale, Brătianu a făcut din reforma agrară şi electorală principalul scop intern al guvernului de coaliţie.

Revoluţia Rusă din martie 1917 a dat elan reformei. Posibilele repercusiuni ale evenimentelor de dincolo de graniţă asupra soldaţilor şi ţăranilor români au alarmat cercurile guvernamentale. Numeroşi politicieni s-au temut că molima revoluţionară avea să se răspândească rapid în Moldova. Sub presiunea acestor evenimente, la 5 aprilie 1917, regele a emis o proclamaţie pentru trupele sale prin care le promitea pământ şi drept de vot imediat după terminarea războiului. Gestul său a fost susţinut atât de liberali, cât şi de conservatori şi pare să fi avut efectul scontat asupra moralului armatei.

Războiul s-a reluat pe deplin pe frontul moldovenesc în iulie 1917, când generalul Alexandru Averescu a condus ofensiva de lângă Mărăşti care făcea parte dintr-un efort coordonat al Aliaţilor de a înfrânge Puterile Centrale pe fronturile de est şi de vest. După câteva zile de progrese, Averescu a oprit operaţiunea, din cauza înrăutăţirii situaţiei din Galiţia şi a faptului că trupele ruseşti din Moldova erau nedisciplinate şi cu moralul la pământ. Mareşalul August von Mackensen, comandantul forţelor germane şi austro-ungare, a lansat o ofensivă puternică în 6 august, prin care urmărea să spulbere armatele române şi ruse şi, astfel, să scoată România din război. Luptele acerbe au atins punctul culminant la Mărăşeşti în 19 august, când armata română a oprit înaintarea duşmanului şi a pus capăt ofensivei.

Atunci a apărut un nou pericol. La sfârşitul verii anului 1917, evenimentele revoluţionare din Rusia ameninţau să tulbure frontul şi să submineze stabilitatea politică şi socială din Moldova. Pe măsură ce tot mai mulţi soldaţi ruşi sătui de război erau atraşi în cauze radicale cu promisiuni de pace şi de echitate socială şi economică, Brătianu şi regele se temeau că aceste frământări aveau să-i cuprindă pe propriii lor soldaţi din rândurile ţărănimii. Revoluţia Bolşevică din noiembrie le-a accentuat presimţirile.

Situaţia volatilă de pe frontul moldovenesc a fost complicată de evenimentele politice din Basarabia, unde prăbuşirea regimului ţarist îi pusese în mişcare pe moldovenii din toate categoriile sociale. Reprezentanţii lor din Sfatul ales al Ţării au proclamat la 4 decembrie Republica Democratică Federativă Moldovenească şi, pentru a rezista forţelor bolşevice, au cerut ajutorul guvernului român de la Iaşi. Brătianu a răspuns cu o divizie de soldaţi, care i-a alungat pe bolşevici din Chişinău, capitala ţării, la 26 ianuarie, după care, la 27 martie, majoritatea moldovenească din Sfat a votat în favoarea unirii cu România.

Guvernul român nu s-a putut bucura pe deplin de anexarea iminentă a Basarabiei. La 3 martie 1918, noul guvern bolşevic de la Petrograd a semnat Pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale şi a ieşit din război, lipsind astfel România de sprijinul militar rusesc şi de căile de aprovizionare din Vest. Două luni mai târziu, la 7 mai, guvernul român, condus acum de conservatorul progerman Alexandru Marghiloman, a semnat Tratatul de la Bucureşti, prin care România devenea dependentă din punct de vedere politic şi economic de Puterile Centrale.

Evenimentele hotărâtoare de pe câmpurile de luptă îndepărtate au schimbat radical soarta României. Pe Frontul de Vest, Aliaţii au blocat ofensiva germană finală în iulie 1918 şi au avansat treptat spre Germania, iar în nordul Italiei au alungat armatele austro-ungare ; toate acestea au forţat Austro-Ungaria şi Germania să accepte armistiţiul la 3 noiembrie şi, respectiv, la 11 noiembrie. Guvernul Marghiloman a căzut, iar la 12 noiembrie Ionel Brătianu a revenit ca prim-ministru, hotărât să-şi înfăptuiască ţelurile : un stat naţional român unit şi adoptarea reformei agrare şi electorale. La 10 noiembrie, regele Ferdinand ordonase deja armatei să intre din nou în război, iar la 1 decembrie s-a întors triumfător la Bucureşti în fruntea trupelor sale.

România Mare s-a înfăptuit rapid, dar nu fără anumite provocări. Cum Imperiul Austro-Ungar se dezintegrase, românii din Bucovina şi din Transilvania s-au declarat în favoarea unirii cu regatul român la 28 noiembrie şi, respectiv, la 1 decembrie. Zece zile mai târziu, Sfatul Ţării din Basarabia şi-a anunţat decizia de a proceda la fel. La Conferinţa de Pace de la Paris, care a început la 18 ianuarie 1919, prim-ministrul Ionel Brătianu avea ca principal scop recunoaşterea internaţională a noilor hotare ale ţării sale, prin acordarea tuturor teritoriilor pe care Aliaţii le promiseseră în tratatul din 1916, precum şi a Basarabiei. Însă modul în care a fost tratată România la conferinţă de către Aliaţi a constituit un şoc violent. „Cei patru mari” (Marea Britanie, Franţa, Statele Unite şi Italia), care au format alături de Japonia Consiliul Suprem, şi-au asumat deciziile finale şi au refuzat să trateze România ca pe un egal în procesul de conciliere.

Brătianu a pledat energic cauza României. Pentru el, cea mai importantă chestiune teritorială era Transilvania şi era hotărât să împingă noua graniţă cu Ungaria până la Tisa. Astfel, a trimis armata română spre centrul Ungariei, în ciuda solicitării Consiliului Suprem de a-i opri înaintarea. Ofensiva română a dus la prăbuşirea Republicii Sovietice Ungaria condusă de Béla Kun la 1 august 1919 şi la ocuparea Budapestei trei zile mai târziu. Brătianu avea de gând să instaleze un guvern dornic să încheie pacea în termeni favorabili României, însă intransigenţa sa teritorială i-a întors pe Aliaţii occidentali împotriva sa.

Între timp, Brătianu