— Am.

În sala de așteptare, mobilată și tapetată în cărămiziu, cu două peisaje pe pereți aparținînd unor autori mai mult decît naivi, se mai aflau încă cinci persoane – trei bărbați și două femei – care ședeau încremeniți pe scaune, înfiorați și speriați, unul tușea din cînd în cînd și, avînd oroare față de gestul său, își ascundea capul sub masă.

— Scrieți scurt de tot, o îndemnă ofițerul de serviciu – un tînăr plăcut la înfățișare – așezîndu-se lîngă ea, ca să-i fie de ajutor. Nu mai mult de o filă.

— Bineînțeles, aprobă Nela. Dar cum să încep?

— Simplu: „Tovarășe prim-secretar, subsemnata, cutare și cutare, vă aduc la cunoștință că soțul meu a decedat în condițiile cutare și cutare…”

— Soțul meu nu a decedat.

— Cum nu a decedat? se miră acesta. Dimineață ați spus că s-a sinucis cu un briceag!

Nela își păstră calmul.

— Colegul dumneavoastră a înțeles greșit. Cu totul și cu totul greșit. Eu am spus că viitorul meu soț este în pragul sinuciderii și că umblă tot timpul cu un briceag la el.

— Aha! Deci nu s-a sinucis încă?

— Nu. Încă nu.

— Tocmai, că ne-am și mirat, deoarece de la procuratură ni s-a spus că nu există nici o sinucidere în oraș. Așa ceva n-a mai existat de cîțiva ani, județul nostru fiind unic, din acest punct de vedere, în țară. Dar ce motiv ar avea respectiva persoană să se sinucidă? se interesă mai departe tînărul activist.

— I s-a făcut o nedreptate.

— Ce nedreptate?

Nela îi zîmbi scurt și suav, în așa fel încît replica următoare să nu-l jignească cumva:

— Dacă vă spun dumneavoastră toate detaliile, atunci tovarășului prim-secretar ce-i mai rămîne?

— Aveți dreptate, zise activistul, acceptînd aluzia. Scrieți, vă rog, memoriul.

Nela scrise o filă și jumătate, ca din partea lui Mitică și semnîndu-l pe el, deși, de cîteva ori, uitînd convenția, se exprima la persoana întîi feminin. Prim-secretarul primi, însă, o singură persoană, după care plecă valvîrtej. Prin oraș se auzeau zgomotele asurzitoare ale pompierilor în acțiune și toată lumea știa, de fiecare dată, despre ce-i vorba: mai ardea ceva la Combinatul chimic.

— Într-o bună zi, spuse, oftînd, un solicitator, localitatea noastră va deveni praf și pulbere. Atunci o să avem audiență la Ăl de sus.

— Cînd să revin? se interesă Nela.

— Lăsați memoriul și veți fi anunțată la timp.

În lift, unul dintre solicitatori, un bărbat înalt și elegant, îi șopti:

— Încercați la secretarul cu propaganda, e un om mai puțin ocupat, sensibil, amabil, acționează rapid.

Nela se trezi, apoi, mergînd alături de el, pe stradă, discutînd în termeni destul de amicali.

— Spre deosebire de prim-secretar, continuă solicitatorul respectiv, folosind o voce plăcută, cu adevărat bărbătească, secretarul cu propaganda este foarte răbdător, nu te întrerupe în momentele-cheie ale relatării, ci doar în cele de respiro, cînd îți vine realmente în ajutor, adică obligîndu-te să supralicitezi, dîndu-ți un șvunc, cum zic englezii, adică un impuls. În plus, toată lumea știa că se poartă extrem de drăguț cu sexul slab, aproape că nu există femeie care să ajungă la el și să nu plece cu o rezolvare pozitivă.

Nela consideră că tipul e simpatic și folositor, așa că nu refuză invitația lui de a bea o cafea împreună la cofetărie, „Primăvara”, unde se aflau, în exclusivitate, elevi și eleve.

— Îi vedeți, îi șopti respectivul, care se recomandase cu numele de Nedelcu, toți acești elevi și eleve se fac că beau cafele, dar, de fapt, în cești se află pe trei sferturi coniac adus din afară, cu asentimentul vînzătoarelor, care primesc partea lor de pourboir[1]. Dar ce le poți face? Sînt tineri și simt nevoia de stimulente.

— Stimulente pentru ce?

— Așa… Pentru existență… Pentru a eluda dificultățile vieții.

— După părerea mea, spuse Nela, alcoolul e unul dintre cele cinci deliruri pe care le cunoaște omul pînă la ora actuală.

— Delir spuneți?! spuse Nedelcu, încruntat. Poate aveți dreptate. Există, într-adevăr, un delir etilic.

— Există, sigur că da. Asta n-am spus-o eu, au spus-o specialiștii.

— Totuși, adolescenții din ziua de azi fac niște excese grozave în ceea ce privește alcoolul, cafeaua și tutunul. Am un nepot care bea nes de la doisprezece ani.

— Și eu am făcut la fel, zise Nela. Copiii americani iau și hașiș la vîrsta asta.

— Și? Unde au ajuns?

— Unde-au ajuns au ajuns bine. Vorbesc de marea majoritate. În orice caz, ei iubesc și respectă munca cu adevărat. I-am văzut cum se duc, la doisprezece ani, să spele vase în restaurante, fără să-și neglijeze școala.

— Ați fost în Statele Unite?

— Da, am fost. Am fost într-o excursie studențească.

Auzind această replică, Nedelcu se încruntă (era, probabil, felul lui de a se mira).

— Sînteți originară din localitate?

— Nu.

— Dar de unde?

— Din București.

— Aha!

— De ce spuneți asta? întrebă Nela, vag ironică.

— Pentru că și eu sînt din București. Cum ați ajuns aici?

— Am fost repartizată.

— Pe linie de învățămînt?

— Exact.

— Eu sînt doar detașat. La început pentru trei luni. Dar mă aflu aici de patru. Și nu se știe cît mai rămîn.

— Pe ce linie? se interesă Nela, aprinzîndu-și o țigară.

— Economică.

Una din vînzătoare se îndreptă hotărîtă spre Nela pentru a-i atrage atenția că în localul respectiv fumatul era interzis, dar Nedelcu se ridică la timp (cu acest prilej Nela constată că avea o înălțime ideală pentru un bărbat, adică circa un metru și optzeci de centimetri) și discută cu ea în șoaptă, foarte scurt, obligînd-o pe aceasta să se retragă cu un zîmbet obedient.

— Eu, spuse el, după ce se întoarse la masă, continuîndu-și ideea, sînt de meserie revizor contabil, ca și tatăl și bunicul meu. O meserie banală și plicticoasă, nu-i așa?

— Depinde, răspunse Nela, sorbind din cafea.

— Într-adevăr. Depinde. Pot să vă spun că această profesie este, după părerea mea, cu totul excepțională. Și vă declar acest lucru dinlăuntrul ei, adică în deplină cunoștință de cauză. Probabil vă surprinde afirmația mea.

— Deocamdată mă surprinde, spuse Nela, încercînd să alcătuiască o frază prețioasă, fără să