— Bănuiesc și eu același lucru, spuse d-na Zerlendi după cîteva clipe de ezitare. Mie nu mi-a mărturisit niciodată nimic. Dar ultimii ani i-a petrecut aproape tot timpul în acest birou sau singur la una din moșiile noastre din Oltenia. Cum vă spuneam, nu dădea niciodată semne de oboseală, cu tot regimul său aproape ascetic. Dimpotrivă, aș putea afirma chiar că se simțea mai bine ca înainte…

Și cu toate acestea a murit, îmi spuneam eu, ascultînd lămuririle atît de sfioase ale d-nei Zerlendi.

Se făcuse aproape întuneric în odaie, și gazda o străbătu cu pași moi ca să aprindă luminile. Două policandre uriașe, de care atîrnau nenumărate vîrfuri de săgeți de cristal, inundară cu o lumină artificială, prea puternică, biblioteca. Nu mă înduram să plec, și rămăsesem în fața rafturilor cu cărți de ocultism, șovăitor. D-na Zerlendi se apropie iarăși de mine, după ce închise una din ferestre – cea care dădea într-un balcon de piatră – și trăsese o draperie de catifea verde-auriu.

— Acum, că ați văzut despre ce colecții e vorba, începu ea, vă pot mărturisi gîndul meu întreg. Sînt ani de zile de cînd mă întreb dacă nu port și eu o vină față de tot rodul muncii soțului meu, față de aceste sertare pline cu hîrtii și scrisori adunate în timpul cînd era preocupat de biografia lui Honigberger. Nu știu cu precizie ce-și propusese el să studieze în ultimii ani, dar cercetările pe care le întreprinsese tot din nevoia de a-l înțelege mai bine pe Honigberger porniseră. Cînd am auzit vorbindu-se despre d-voastră că ați petrecut atîția ani în India studiind filozofiile și religiile de acolo, mi-am spus că poate d-voastră știți ceea ce soțul meu își propusese să învețe, și că viața lui Honigberger nu va prezenta, pentru d-voastră, secrete. Munca aceasta nu va fi fost zadarnică, adăugă d-na Zerlendi ridicîndu-și ușor brațul către „colțul Honigberger”. Poate ați găsi interesant de scris viața doctorului sas, pe care soțul meu n-a putut s-o sfîrșească. Aș muri împăcată, continuă ea, știind că materialele soțului meu au folosit cuiva și că biografia pe care o visa el va vedea lumina zilei.

Nu știam ce să răspund. Niciodată nu mă angajasem, pînă acum într-o lucrare comandată dintr-un domeniu care nu-mi era familiar. Cam toate cărțile pe care le-am scris le-am compus în grabă, silit de nevoile vieții, dar totdeauna am scris după propria mea alegere, fie că începeam un roman sau un tratat filozofic. Simțeam însă, că șovăiala mea nu se poate prelungi la nesfîrșit.

— Doamnă, am început eu, sînt măgulit de încrederea pe care mi-o arătați, și vă mărturisesc sincer că sînt fericit numai la gîndul că voi putea reveni în această bibliotecă fără a vă stingheri. Nu știu însă dacă voi fi în stare vreodată să duc la bun sfîrșit ceea ce a început soțul d-voastră. În primul rînd, nu sînt medic și nu cunosc istoria medicinei din secolul XIX. Apoi, o seamă de lucruri care îi erau familiare soțului d-voastră mie îmi sînt de-a dreptul străine. Dar vă pot făgădui un lucru: că biografia lui Honigberger va fi scrisă și se va tipări. Aș putea căuta o colaborare din partea unuia competent în tot ce privește medicina și istoria secolului XIX.

— La lucrul acesta m-am gîndit și eu, spuse d-na Zerlendi. Dar importantă nu e partea medicală – pentru asta se găsesc oricînd colaboratori emeriți – ci partea orientalistică a biografiei. Dacă n-aș fi știut cît de mult dorea soțul meu ca viața și opera lui Honigberger să fie scrisă și de un român – căci biografii alcătuite de străini sînt destule – m-aș fi adresat unui specialist din Anglia sau Germania, unde Honigberger e îndeosebi cunoscut.

Se opri brusc și, după o tăcere de cîteva clipe, ridică privirile și mă privi în ochi.

— Și apoi, vă mărturisesc, mai e un lucru care poate vi s-ar părea prea personal: dorința de a vedea scriindu-se biografia aceasta lîngă mine. Sînt anumite episoade destul de obscure din viața acestui om – veți vedea – și nutresc mereu speranța că cineva mi le va lămuri într-o zi…

[1] Leipzig: numele orașului provine din limba slavă, sub formele Lipsk, Lipsko și înseamnă „locul cu tei”. În limba română denumirea veche a orașului era „Lipsca”, iar locuitorii erau numiți „lipscani”. Strada Lipscani din București se numește astfel datorită comercianților din Leipzig care obișnuiau să-și vîndă mărfurile pe această stradă (n. r.)

[2]  (relig.) Scriere religioasă nerecunoscută între cele numite canonice; (gen.) scriere a cărei autenticitate nu e dovedită sau care este atribuită altui autor decît celui adevărat (n. r.)

Cîtă dreptate avea d-na Zerlendi vorbind de acele episoade obscure din viața lui Johann Honigberger mi-am dat seama mai tîrziu, cînd am citit cu luare-aminte manuscrisele și documentele adunate, clasate și adnotate de doctor.

Am revenit în casa din strada S. peste cîteva zile, și de atunci petreceam cel puțin trei după-amiezi pe săptămînă în bibliotecă. Toamna se prelungea nespus de frumoasă și caldă. Veneam aproape de ceasul patru și rămîneam pînă seara tîrziu. D-na Zerlendi mă întîmpina uneori chiar în salon. De obicei, însă, ne întîlneam în bibliotecă, unde intra mult timp după ce eu mă așezasem la lucru, pășind cu aceeași grație discretă pînă aproape de biroul meu și întinzîndu-mi aceeași mînă neobișnuit de palidă, ieșind dintr-o mînecă de mătase neagră. Îndată după ea venea jupîneasa bătrînă cu tablaua cu dulceață și cafele. D-na Zerlendi nu lipsea niciodată cînd mi se servea cafeaua. Își spunea, fără îndoială, că prezența ei nu mă putea stînjeni în acel răgaz cînd, lăsînd deschisă mapa cu manuscrise din fața mea, întrerupeam pentru cîtva timp lucrul.

— Cum merge? mă întreba întotdeauna. Credeți că ați putea face ceva cu hîrtiile