— Asta nu pot s-o fac, mi-a răspuns.

Cerul fu despicat brusc de o vîlvătaie roșiatică și Orobete tăcu cîteva clipe, așteptînd să se potolească ecourile tunetului.

Decanul se mișca enervat în fotoliu.

— Ei, și atunci? întrebă nerăbdător. Atunci, ce s-a întîmplat?

— Asta nu pot s-o fac, mi-a răspuns, pentru că n-am dreptul să fac minuni… Începuse să-mi fie frică și l-am întrebat:

— Dar cine sînteți dumneavoastră?

— Chiar dacă ți-aș spune cine sînt, tot n-ai să știi, pentru că tineretul de azi nu mai citește pe Eugene Sue.

— Jidovul rătăcitor?! am exclamat. Eu l-am citit, demult, în satul bunicilor…

— La Strîndari, m-a întrerupt bătrînul, l-ai citit ascuns în hambarul comunal și l-ai terminat chiar în seara de Sînziene; ai parcurs ultima pagină în ultimele minute cînd se mai puteau descifra literele imprimate pe cea mai proastă hîrtie dinainte de primul război mondial…

— Ce spui, mă? exclamă surprins Irinoiu. Și așa era? Așa? L-ai citit?

— Întocmai cum m-a descris el. Ultima pagină, cu mare greutate, pentru că în hambar se făcuse întuneric și hîrtia era într-adevăr foarte proastă; era maculatura pe care se tipăreau, pe vremuri, romanele în fascicole… De data asta mi s-a făcut cu adevărat frică, adăugă, înlemnisem. M-a tras de mînă, și m-a așezat lîngă el, pe bancă.

— Nu prea am dreptul să mă odihnesc, mi-a spus. Dar o dată la zece, cincisprezece zile, cei de sus îmi trec cu vederea… N-am mai stat pe bancă de cîțiva ani. Cînd vreau să mă odihnesc, caut un pat sau mă întind pe vreo prispă sau, dacă e cald, pe nisip…

Și în timp ce vorbea mi-a tras, fără să prind de veste, bandajul de pe ochi – și apoi nu-mi mai amintesc bine ce s-a întîmplat. Mi se părea că visez…

Trăsnetul izbucni foarte aproape și tînărul se întrerupse din nou.

Irinoiu privi încruntat spre fereastră.

— Mi se părea că visez și nu încercam să înțeleg ce se petrece cu mine, pentru că îmi spuneam: în vis, toate sînt posibile… Îmi amintesc că și-a muiat degetul în gură și l-a trecut de mai multe ori, cu mare grijă, peste rană. Apoi mi-a așezat bandajul pe celălalt ochi, și a zîmbit.

— Acum semeni cu adevărat cu Moshe Dayan, mi-a spus. Și nu e așa că vezi mai bine cu ochiul drept?

— Într-adevăr, vedeam mai bine, dar nu îndrăzneam să mă bucur; nu-mi venea să cred; parcă tot aș fi visat. Și eram atît de zăpăcit, încît nici n-am băgat de seamă cînd s-a ridicat de lîngă mine. Eu rămăsesem pe bancă încercînd să-mi potrivesc mai bine bandajul. Nu eram obișnuit să-l port pe tîmpla stîngă. Mă încurca; ar fi trebuit să-l aranjez în fața oglinzii. M-am ridicat, și de-abia atunci mi-am dat seama că nu mai era lîngă mine. L-am căutat cu privirea în susul străzii și pe celălalt trotuar. Dispăruse. De-abia cînd am ajuns acasă și mi-am scos bandajul în fața oglinzii…

Se întrerupse, orbit de văpaia fulgerului. În clipa următoare trăsnetul zgudui prelung ferestrele.

Irinoiu se ridică brusc de la birou și începu să se plimbe cu pași mari și repezi. Nu mai încerca să-și ascundă enervarea.

— A trăsnit pe aproape, șopti tînărul.

O rafală de grindină lovi ferestrele și curînd furtuna se înteți.

— Uite ce e, Orobete Constantin, izbucni deodată Decanul abia stăpînindu-și mînia. Toate acestea – Jidovul rătăcitor și scamatoria cu degetul muiat în gură și schimbarea bandajului – nu mă interesează. Dacă nu te-aș cunoaște și n-aș ști că ești orfan, și că tat-tu a fost tinichigiu, iar maică-ta spălătoreasă, și dacă n-aș ști că ai fost premiant încă din școala primară, și că tovarășul inginer Dorobanțu se laudă peste tot cu tine spunînd că ai avea geniu matematic…

Se opri în mijlocul camerei, cu o mînă în buzunar, gesticulînd nervos cu cealaltă, așteptînd tunetul.

— Dacă n-aș ști toate astea, te-aș denunța ca obscurantist, superstițios și mistic. Dar povestea mi se pare mult mai suspectă. Deocamdată, nu vreau să mă amestec. Nu raportez nimic. Dar de mîine te prezinți la facultate așa cum ai fost admis și cum stă scris la dosar: cu bandajul pe ochiul drept…

— Dar vă jur că așa s-a întîmplat! șopti Orobete. Și dacă pun bandajul pe ochiul drept, descopăr rana de la ochiul sting, și nu mai văd nimic…

— Te privește! îl întrerupse Irinoiu tot mai mîniat. Dacă mîine nu te prezinți conform certificatului medical din dosar, raportez unde, trebuie. Și îți atrag atenția de pe acum: nu conta pe mine la anchetă. Eu spun întotdeauna adevărul!

§

Îl zări de departe și începu să alerge, dar curînd își simți inima zbătîndu-se, și fu silit să se oprească. După cîteva clipe porni din nou, cu pași mari, ținîndu-și palma dreaptă pe inimă ca și cînd ar fi sperat să-i potolească bătăile. Cînd se apropie, îndrăzni să-l strige din urmă.

— Domnule!… Domnule israelit! Domnule!… repetă de mai multe ori.

Un trecător întoarse mirat capul, zîmbi, apoi, ca să-și ascundă rîsul își duse palma la gură și traversă strada, trecînd pe celălalt trotuar.

Cu un mare efort, apăsîndu-și mîna pe inimă, Orobete grăbi și mai mult pasul. Ajuns la cîțiva metri de el, începu din nou să strige:

— Domnule israelit! Domnule Jidov rătăcitor!

Bătrînul se opri-și întoarse surprins capul.

— Dayan! exclamă, dar ce cauți pe aici? Eu mă duceam la școală. Credeam că am să te întîlnesc acolo…

— M-au dat afară de la facultate, vorbi Orobete, continuînd să-și țină mîna pe inimă. Adică, nu m-au eliminat definitiv, dar nu mă mai lasă să intru în clasă pînă…

Se întrerupse, răsuflînd greu, reușind totuși să zîmbească.

— Vă rog să mă iertați, șopti, dar mi se zbate grozav inima, se zbate parcă ar sta să se spargă… Nu mi s-a întîmplat niciodată asta…

— Și nici n-are să ți se mai întîmple, spuse bătrînul.

Întinse brațul și-l atinse ușor cu mîna pe umeri, apoi pe piept.

Orobete oftă adînc și începu să răsufle repede, precipitat, ca și cum și-ar fi ținut multă vreme respirația.

— Mi-a trecut! suspină ușurat.

— Trebuia