să-ți treacă, vorbi bătrînul, căci dacă mai dura două, trei minute, leșinai pe stradă și, pînă să vină salvarea, cîte nu se puteau întîmpla… După cum vezi, plătim amîndoi; eu m-am întors din drum, ca să încerc să ți se facă dreptate, iar inima dumitale parcă ar fi presimțit ce o așteaptă…

Se întrerupse și-i atinse din nou brațul.

— Haide să mergem, căci orice metaforă aș întrebuința tot n-ai să înțelegi. Și am să-ți dau acest sfat: nu vorbi, nu întreba. Lasă să se adune Timpul între noi. Dacă ai într-adevăr geniu matematic, așa cum se spune, ai să înțelegi și această virtute a Timpului de a se concentra și dilata după împrejurări. Nu întreba, deci. Dar cînd îți voi pune vreo întrebare, să-mi răspunzi. Vreau să fiu sigur că m-ai înțeles.

Se opri în fața unei case clădite, după înfățișare, pe la sfîrșitul secolului trecut.

— Știi cumva cine locuiește aici?

— Nu, răspunse Orobete.

— Nici eu. Haide să intrăm. Poate găsim vreo cameră izolată în care să stăm liniștiți de vorbă.

Deschise poarta de fier și, pentru că tînărul șovăia neîndrăznind să intre, îi luă brațul și îl trase după el. Au traversat repede cei cîțiva metri care-i despărțeau de ceea ce părea a fi intrarea secundară. Ajuns în fața ușii, bătrînul apăsă scurt pe butonul soneriei și, fără să aștepte, întoarse clanța și intră.

— Nu-mi place! spuse după ce-și roti privirile în toate părțile.

Se aflau la capătul unui mare salon dreptunghiular, încă destul de bine întreținut, dar fără covoare și cu surprinzător de puțină mobilă. Cele două ferestre din dreapta și din stînga ușii erau ascunse sub draperii de culoarea vișinei coapte, dar celelalte ferestre, la cîțiva metri mai departe, către mijlocul salonului, nu aveau perdele, lăsînd să pătrundă în voie lumina după-amiezii de mai.

— Nu-mi place, repetă bătrînul. S-ar spune că stăpînii n-au reușit să-și vîndă toată mobila.

Porni cu un pas repede, neașteptat de tineresc, trăgînd după el pe Orobete.

Tînărul întoarse de mai multe ori capul, cînd în spate, cînd către ferestre, în dreptul cărora i se păruse că zărea, la răstimpuri, umbra unui trecător. Și tocmai cînd se pregătea să mai întoarcă o dată capul spre ferestre, se trezi că traversează, tras de mînă de bătrîn, o altă încăpere, în care nu știa cînd intrase. S-ar fi spus că e o sufragerie oarecum vetustă, dar care în nici un caz nu părea a face parte din aceeași clădire cu salonul.

— Nu! vorbi din nou bătrînul, nici asta nu e ce căutăm. Să mai încercăm de partea cealaltă a grădinii.

În clipa următoare coborau pe o scară de piatră într-un mic parc, cu un havuz în care Orobete zări cîțiva pești înotînd somnoroși pe sub nuferi. Era atît de surprins, încît întoarse capul, hotărît să-l întrebe.

— Văd că-ți place mult Pușkin, continuă bătrînul. Umbli cu volumul lui de povestiri în buzunar, și încă în ediție originală.

— Am învățat rusește pentru Pușkin, spuse Orobete ușor intimidat. Dar dacă nu vă supără, și-mi dați-voie să vă pun o întrebare…

— Fata căpitanului, exclamă bătrînul zîmbind melancolic, îmi aduc aminte și acum de acea seară la Sankt Peterburg, cînd un student a pătruns ca o furtună în hanul în care mă oprisem și a strigat: „A murit Pușkin!. A murit, împușcat într-un duel!” Apoi și-a ascuns capul în mîini și a izbucnit în plîns.

— Așa era să mi se întîmple și mie cînd i-am citit biografia și am aflat…

— Fii atent să nu aluneci! îl întrerupse bătrînul, strîngîndu-i cu putere brațul. Probabil, că au lustruit parchetul pentru balul de săptămîna viitoare, căci, pe aici, ne aflăm în preajma Carnavalului.

Orobete privi nedumerit în jurul lui, încercînd să înțeleagă unde se află, dar înaintau atît de repede încît nu surprindea decît fragmente dintr-un decor care părea că se schimbă de la o clipă la alta.

— Dacă nu vă supărați…, încercă din nou.

— Marele, genialul poet romantic, Pușkin! continuă bătrînul. Fata Căpitanului!… Ai recitit-o, sînt sigur, de cinci, șase ori. Dar îți mai aduci aminte de acel pasaj în care unul din personaje explică de ce ofițerul rus trebuie să joace biliard?

— Îmi aduc foarte bine aminte, pentru că m-a pus pe gînduri și m-a întristat. Vi-l pot recita în rusește, dar prefer să-l citez în românește, în traducerea mea.

— Te ascult, spuse bătrînul cu o voce gravă, oprindu-se în mijlocul odăii.

Era o încăpere destul de vastă, dar cu tavanul neobișnuit de scund, și cu un perete oblic, ca de mansardă. O lumină tristă, posomorîtă, pătrundea prin cîteva ferestruici ovale.

— „Cînd, de pildă, în timpul manevrelor, începu Orobete, ajungi într-un biet tîrg prăpădit, ce poți face ca să omori timpul? Nu poți întotdeauna snopi evreii în bătaie. Fără să vrei, te îndrepți către han ca să joci biliard.”

— Exact. Așa era pe vremuri în Rusia. Și lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici pînă în ziua de astăzi. Dar, în fond, asta o spune un personaj al lui Pușkin…

— Așa m-am gîndit și eu. Nu Pușkin, ci un personaj al lui. Un personaj, de altminteri, antipatic. Dar voiam să vă întreb…

— Știu, îl întrerupse bătrînul apucîndu-i din nou brațul, și am să-ți răspund îndată ce vom găsi un loc liniștit, unde vom putea sta netulburați de vorbă. Dar să ieșim din labirintul ăsta… După cum vezi, case care au fost cîndva și au ars, sau au fost dărîmate, și pe locul lor s-au ridicat alte case, dar altfel plănuite, așa că uneori ne trezim pe un bulevard, sau într-o grădină. Ca acum, adăugă strîngîndu-i cu putere brațul. Parcul acesta aparținea unui mare bogătaș; avea acolo, în fund, o seră, iar alături, de o parte și de alta, se întindeau rondurile cu trandafiri. Îți închipui ce era grădina aceasta începînd din mai și pînă la mijlocul lui octombrie… Dar acum, în apropierea iernii…

Orobete se trezi că înaintează pe o alee străjuită de arbori înalți, fără frunze, și simțea sub tălpi pietrișul umed, foarte rece.

— Un boier putred de bogat, continuă