nouă identitate, cea de războinic în apărarea unei cauze juste, şi mediul social în care el a revenit. Aflat din nou în mijlocul celor apropiaţi, veteranul nu a mai beneficiat de suportul social avut în cadrul armatei. Dimpotrivă, el a văzut că majoritatea celor din jur califică faptele sale de vitejie drept crime murdare, că întregul război era considerat inutil şi dăunător pentru naţiune. În lipsa unor programe riguroase de readaptare la noile realităţi sociale, efectele fenomenului de disonanţă cognitivă au fost devastatoare pentru majoritatea foştilor combatanţi. Unii nu au mai putut suporta şi s-au sinucis, iar mulţi alţii au rămas să trăiască la periferia societăţii, cel mai adesea în izolare sau căutând compania foştilor camarazi de arme pentru a da frâu liber nostalgiei după vremurile de război.

O situaţie asemănătoare s-a înregistrat după căderea regimurilor totalitare. Unii dintre acei lideri nazişti care au crezut sincer în Hitler s-au sinucis imediat după moartea acestuia. Goebbels, de comun acord cu soţia sa, şi-a otrăvit cei şase copii, a asistat la sinuciderea consoartei, apoi şi-a pus şi el capăt zilelor.

În ţările foste comuniste, cele mai mari probleme de readaptare le au foştii activişti şi propagandişti de partid. În perioada ce a urmat executării lui Ceauşescu, unii dintre colaboratorii lui fideli s-au sinucis, iar alţii au ajuns în stări de depresie accentuată. Mulţi însă, chiar foarte mulţi, au intrat în scena politică şi continuă promovarea aceleiaşi ideologii, sub o formă sau alta, sub sigla unui partid sau a altuia. Pentru ei, renunţarea la vechea doctrină, pe care au propovăduit-o decenii în şir, ar echivala cu sinuciderea morală sau chiar fizică. Fenomenul disonanţei cognitive este atât de puternic în cazul lor, încât nu mai pot fi recuperaţi pentru societate, mai ales în lipsa oricărui program de reeducare şi reintegrare socială. Din păcate, după prăbuşirea regimului ceauşist, ei au ajuns să conducă România, în numele unor principii democratice faţă de care li s-a inoculat, decenii la rând, o repulsie instinctivă.

Imediat după revoluţie, un analist politic provenit din vechea nomenclatură lansa ideea că românilor le vor fi necesare cel puţin două decenii pentru a-si schimba mentalitatea. Experienţa primilor şase ani de după revoluţie a dovedit că tocmai cetăţenii de rând au fost primii care au acceptat noul sistem democratic şi regulile economiei de piaţă. Cei de la ţară, unde tradiţiile şi legăturile interumane au fost mai puţin alterate, s-au adaptat rapid, de îndată ce le-a fost redat dreptul de proprietate. Ceva mai greu a reacţionat clasa muncitoare, alcătuită în mare parte din oameni care şi-au rupt legăturile sociale şi s-au mutat în diferite centre industriale pentru a începe un mod nou de viaţă, conform cu "standardele socialiste". Însă şi această categorie, după ce a experimentat pe propria sa piele "originalitatea" tranziţiei româneşti, s-a adaptat, mai mult datorită instinctului de supravieţuire, noii identităţi de cetăţeni trăitori într-un sistem democratic. Ceea ce înseamnă că marea manipulare iniţiată de propovăduitorii totalitarismului a luat sfârşit. S-a intrat astfel în perioada manipulărilor medii, prin care cei care deţin puterea încearcă să se menţină la conducere prin orice mijloace.

Rămâne de văzut cât va dura şi această etapă...

 

 

 

Fascinanta putere a manipulărilor neurolingvistice

 

În 1979, programul neurolingvistic începea să suscite interesul publicului. Iniţiatorii lui, psihologul Richard Bandler şi lingvistul John Grinder, susţineau că pot pătrunde în mintea oricărei persoane şi îi pot influenţa modul de gândire şi de acţiune numai cu ajutorul câtorva metode originale de interpretare a limbajului şi a gesturilor.

La început, afirmaţiile celor doi cercetători au fost privite cu suspiciune, însă, după câteva demonstraţii, tulburătoarele perspective oferite de programul neurolingvistic au provocat deopotrivă entuziasm şi spaimă. Datorită simplităţii lor, metodele descoperite de Grinder şi Bandler sunt la îndemâna oricui, după un minim exerciţiu, dar, în acelaşi timp, puse în slujba unor minţi malefice, ele pot deveni instrumente foarte periculoase de manipulare şi control social.

La începutul anilor şaptezeci, John Grinder avea deja o reputaţie solidă în domeniul lingvisticii şi activa ca profesor la Universitatea California din Santa Cruz. La rândul său, Richard Bandler era o somitate în domeniul psihiatriei. Cei doi au început în Santa Cruz o cercetare din care, mai târziu, s-a dezvoltat programul neurolingvistic. Studiile se axau pe analizarea comportamentului unor foarte buni medici psihiatri, cu intenţia de a descoperi ce anume îi făcea pe aceştia să aibă succes în vindecarea bolnavilor. Mai precis, cum reuşeau să comunice cu pacienţii, să şi-i apropie şi să-i influenţeze în sensul reintegrării în societate.

Grinder şi Bandler au asistat la sute de şedinţe de psihoterapie şi au analizat în amănunt alte sute de înregistrări video. Treptat, din observarea amănunţită a nenumăratelor întâlniri doctor-pacient, au început să identifice şi să sistematizeze principalele "structuri neurolingvistice" (cum le-au denumit ei) ale procesului de comunicare interumană. În urma cercetărilor au ajuns la concluzia că o mare parte din tulburările psihice, de la traumele din copilărie până la fobiile adulţilor, îşi pot avea cauzele în deficienţe de limbaj şi în lacune de comunicare.

Dar curiozitatea celor doi nu s-a limitat numai la studiul limbajului. În dorinţa de a descoperi noi căi de înţelegere a minţii omului, Grinder şi cu Bandler au plecat în Arizona, la Phoenix, pentru a studia metodele celebrului psihiatru Milton Erickson. Acesta îşi petrecuse mai mult de o jumătate de secol pentru a dezvolta un stil propriu de hipnoză, numit "inducţie indirectă", prin care aducea subiecţii în stare de transă făcând apel la amintirile şi experienţele acestora, ori punându-i să-şi concentreze atenţia pe diferite imagini mentale.

După analiza unor nenumărate ore de hipnotism, cei doi au reuşit să descifreze secretele lui Erickson: modul de a vorbi, strategiile de variaţie a tonului vocii, adaptarea la ritmul de respiraţie al subiecţilor ş.am.d. Apoi au făcut legătura între cercetările lor iniţiale şi noile studii, pentru a cuprinde întreaga complexitate a procesului de comunicare interumană, atât verbală, cât şi non-verbală.

Astfel au descoperit că un practician foarte bine antrenat poate influenţa decisiv comportamentul, emoţiile şi gândirea interlocutorilor săi printr-o serie întreagă de metode, cum ar fi: copierea gesticii celuilalt, reglarea respiraţiei, modificarea subtilă a limbajului, a mimicii ori a intonaţiei, utilizarea unor "ancore" pentru a focaliza