major devenise o unealtă a contrarevoluţiei. Garnizoana urma să nu mai asculte de ordinele acestuia, dacă nu erau confirmate de Milrevkom. Aceasta era tactica de care vorbeau Troţki şi Stalin: Milrevkom-ul îşi ascundea ofensiva în spatele perdelei de fum a apărării Revoluţiei. După spusele lui Podvoiski, comandantul organizaţiei militare bolşevice, aceste desfăşurări au marcat începutul insurecţiei armate.

Şi totuşi guvernul continua să temporizeze. A oprit apariţia câtorva ziare bolşevice, fără a aresta însă membrii Milrevkomului (aşa cum ar fi dorit Kerenski), pentru că miniştrii preferau să rezolve criza nou apărută prin negocieri. Există de altfel îndoieli asupra sincerităţii dorinţei lui Kerenski. Unii contemporani ai evenimentelor susţin că primul ministru spera de fapt că bolşevicii se vor revolta, dându-i astfel prilejul să-i zdrobească o dată pentru totdeauna. Pe de altă parte, ezita să facă apel la armată, temându-se că ar putea deschide calea unei contrarevoluţii de dreapta; se pare că zelul cu care militarii îi vânaseră pe bolşevici în iulie îl înspăimântase. Aşa se face că nu s-au luat niciun fel de măsuri concrete pentru mobilizarea forţelor loiale guvernului – inclusiv a celor 15 000 de ofiţeri care se aflau în capitală, într-o stare de totală inactivitate. Măsurile de securitate erau atât de slabe încât, de pildă, nimeni nu apăra sediul statului major: oricine putea să pătrundă în acest punct vital al guvernului fără a i se cere să se legitimeze.

Ultima fază a preluării puterii de către bolşevici a debutat în dimineaţa zilei de 24 octombrie, când statul major a trecut la punerea în aplicare a celor câteva măsuri timide ordonate de guvern.

În zori, cădeţi din rândurile armatei – iuncheri – au instalat gărzi în punctele cheie ale oraşului. Două sau trei detaşamente s-au deplasat la Palatul de Iarnă, reşedinţa lui Kerenski şi locul de întrunire a cabinetului; aici li s-au alăturat 140 de voluntari-femei care formau aşa-zisul Batalion al Morţii, un oarecare număr de cazaci, o unitate de soldaţi pe biciclete şi patruzeci de invalizi de război conduşi de un ofiţer cu proteze în loc de picioare. Podurile peste Neva au fost ridicate, pentru a se împiedica pătrunderea soldaţilor şi muncitorilor pro-bolşevici în centrul oraşului. Au fost emise ordine de arestare a comisarilor bolşevici.

Toate aceste măsuri au creat o atmosferă de criză. În jurul orelor 2:30 după-amiaza, când în mod normal birourile se închideau şi oamenii se grăbeau spre casă, străzile s-au golit brusc.

Lenin, ascuns undeva în Petrograd şi lipsit de informaţii asupra evoluţiei evenimentelor, era plin de nelinişte şi nerăbdare. În seara de 24 octombrie, când insurecţia era în plină desfăşurare, a trimis încă o scrisoare Comitetului Central, în care afirma că „amânarea insurecţiei este moarte curată… totul atârnă de un fir de păr”.

 

Ar fi ruinător sau inutil să aşteptăm votul nesigur [al Congresului Sovietelor] din 25 octombrie. Poporul are dreptul să rezolve astfel de probleme nu prin vot, ci prin forţă.

 

Nimic din comportarea sau declaraţiile lui Lenin din acele zile dramatice nu lasă de înţeles că ar fi avut încredere în capacitatea maselor de a înfăptui „revoluţia proletară”. Singurul lucru în care credea era forţa.

În cursul serii a plecat spre Smolnîi, după ce îşi răsese barba şi se legase la cap ca şi cum ar fi mers la dentist. Prefăcându-se beat, a reuşit cu greu să evite o patrulă a guvernului, care voia să-l aresteze. Ajuns la Smolnîi, s-a ascuns într-una dintre camerele din spate ale reşedinţei, dormind pe apucate pe podea.

În aceeaşi noapte (24-25 octombrie), grupurile bolşevice au ocupat în mod metodic punctele cheie din oraş, pur şi simplu plasând în fiecare din ele pichete. Gărzile de iuncheri, cărora li s-a cerut să se retragă, au plecat de bunăvoie sau au fost dezarmate. Astfel, la adăpostul întunericului, Milrevkom-ul a ocupat rând pe rând gările, oficiile poştale, centralele telefonice şi telegrafice, băncile şi podurile. Nu s-a opus nicio rezistenţă, nu s-au tras focuri de armă. Bolşevicii au pus mâna pe cartierul general al statului major în modul cel mai dezinvolt cu putinţă: un participant povestea că „au intrat şi au luat loc, iar cei care se găseau acolo s-au ridicat şi au plecat; iată cum a fost ocupat statul major”.

Kerenski, izolat împreună cu miniştrii în Palatul de Iarnă, a încercat să telefoneze pentru a cere ajutor armatei, dar nimeni nu răspundea. La orele 9 dimineaţa, îmbrăcat într-o uniformă de ofiţer sârb, a părăsit zona într-o maşină împrumutată de la un funcţionar al ambasadei americane, îndreptându-se spre front.

La acea oră, Palatul de Iarnă era singura clădire importantă aflată încă în mâinile guvernului. Lenin insista să fie capturat înainte de deschiderea lucrărilor Congresului. Forţele bolşevice, după luni de pregătire, se dovedeau însă incapabile să o facă. Niciunul dintre oamenii lor nu voia să intre în bătaia focului: cei 45.000 de membri ai Gărzilor Roşii şi promisele zeci de mii de sprijinitori din garnizoană nu se zăreau nicăieri. În zori a fost lansat un atac timid, dar la auzul primelor focuri de armă atacatorii s-au retras.

Între orele 8 şi 9 dimineaţa, Lenin s-a deplasat la centrul de operaţiuni bolşevic din Smolnîi, unde a redactat următoarea declaraţie în numele Milrevkomului:

 

CETĂŢENI AI RUSIEI!

 

Guvernul Provizoriu a fost demis. Autoritatea guvernamentală a trecut în mâinile Comitetului Militar Revoluţionar, organ al Sovietului de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd, aflat în fruntea proletariatului şi a militarilor din garnizoană.

Ţelurile pentru care poporul a luptat – o pace democratică, desfiinţarea proprietăţilor nobiliare, punerea producţiei sub controlul muncitorilor, crearea unui guvern al sovietelor – sunt toate îndeplinite.

Trăiască Revoluţia muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor!

 

Documentul, aflat astăzi la loc de onoare în colecţia decretelor bolşevice, afirma că puterea supremă în Rusia fusese preluată de un organism căruia nimeni în afara Comitetului Central al Partidului Bolşevic nu îi dăduse autoritatea să facă acest lucru. Sovietul din Petrograd crease Milrevkom-ul pentru a apăra oraşul de armata germană, nu pentru a demite Guvernul Provizoriu. Congresul al Doilea al Sovietelor – fie el şi nereprezentativ – nici măcar nu îşi deschisese lucrările, iar bolşevicii acţionau