Îndată ce animalul dispăru, vînătorii ieșiră din ascunziș, luară apă din lac și porniră agale pe albie în jos, spre tabără, gîndindu-se cu jind cît de gustoasă va fi carnea friptă a puiului de iguanodon și cît de plăcută odihna pe țărmul mării liniștite.

PRĂDAȚI FĂRĂ MILĂ

Mare le fu mirarea însă cînd, ieșind din pădure pe țărmul mării, constatară dispariția cortului.

— Am rătăcit drumul, probabil, și am ieșit în alt loc, zise Kaștanov.

— Da de unde! replică Makșeev. Chiar acum am sărit îngrăditura pe care am ridicat-o aseară la gura albiei secate, în apropiere de campament.

— Ai dreptate, dar atunci unde-i cortul?

— Și unde sînt toate lucrurile?

— Dar Generalu?

Uluiți, exploratorii alergară într-un suflet spre locul unde trebuia să fie cortul. Dar aici, nu găsiră nimic: nici cortul, nici lucrurile, nici un petic de hîrtie măcar. Nu rămăsese decît cenușa focului și găurile unde fuseseră înfipți în pămînt parii de susținere ai cortului.

— Ce-o fi însemnînd asta? se întrebă nedumerit Gromeko, cînd toți patru se strînseră roată în jurul tăciunilor stinși. Și ei care trăgeau nădejde să pună la frigare puiul de iguanodon!

— Nu pricep absolut nimic, murmură Papocikin, abătut.

— E clar ca bună ziua că am fost prădați! spuse Makșeev.

— Dar cine, cine a putut s-o facă? se întrebă la rîndu-i Kaștanov. Numai niște ființe înzestrate cu rațiune ar fi putut face așa ceva, or asemenea ființe n-am întîlnit de cînd am părăsit „Steaua Polară”.

— Doar n-ai să spui că ne-au prădat iguanodonii!

— Sau stegozaurii!

— Ori pleziozaurii!

— Poate blestemații de pterodactili au cărat lucrurile noastre în cuiburile lor? încercă sa găsească o explicație Gromeko, aducîndu-și aminte de pățania cu mantaua.

— E absurd! Cum poți să crezi că au cărat și cortul, și vasele, și așternuturile, și toate lucrușoarele! E cu neputință să fi fost atît de isteți și de vicleni, răspunse Kaștanov.

— Dar cu bărcile ce s-o fi întîmplat, exclamă Makșeev.

Îndată ce auziră aceste cuvinte, porniră cu toții în fugă spre marginea pădurii, în desișul unde își ascunseseră bărcile și vîslele, înainte de a porni în expediție. Găsiră totul neatins.

— Aflați că a dispărut și pluta pe care am lăsat-o pe țărm în fața cortului, îi anunță Gromeko.

— Ce ne facem? exclamă zoologul, exprimînd gîndul care-i frămînta pe toți. Fără cort, fără provizii, fără haine, fără vase, o să pierim pe țărmul acestei mări blestemate!

— Eu zic să cumpănim bine situația, fără a ne pripi propuse Kaștanov. În primul rînd să ne odihnim și să îmbucăm cîte ceva: oboseala și foamea nu sînt sfetnici buni. Să facem focul, iar pe urmă să frigem carnea.

— Și să bem apă cu zahăr, adăugă Gromeko, arătînd spre bidonul cu apă și spre snopul de trestie dulce pe care îl aduseseră cu ei.

Aprinseră focul, tăiară carnea bucățele, o înșirară pe niște bețișoare și o puseră la frigare. Apoi se așezară toți în jurul focului și, sugînd bucăți de trestie sau bînd apă, continuară să discute despre misterioasa dispariție a cortului.

— Ne aflăm acum în situația lui Robinson pe insula aceea pustie! glumi Makșeev.

— Cu singura deosebire că sîntem patru, avem arme și o oarecare rezervă de cartușe, observă Kaștanov.

— Trebuie să numărăm cartușele și să le folosim cu multă socoteală.

— În bidonul meu au mai rămas vreo două păhărele de coniac, spuse Gromeko, care, ca medic, păstra această băutură pentru cazuri grave.

— Iar în geanta mea se află un ceainic, un pahar și cîteva lingurițe de ceai, adăugă zoologul, care nu pornea în expediție fără asemenea lucruri.

— Minunat! Cel puțin din cînd în cînd ne vom putea permite să bem ceai, spuse Makșeev. În ce mă privește, nu am în buzunare nimic altceva decît tutun, o pipă, busola și bloc-notes-ul.

— Cam asta am și eu prin buzunare, dacă nu punem la socoteală ciocanele.

— Gata frigăruile! anunță botanistul, care supraveghea bețișoarele cu carne.

Fiecare luă cîte un bețișor și începură să se ospăteze. Cum însă nu o săraseră, carnea nu avea un gust prea plăcut.

— Trebuie să căutăm sare pe țărm! zise Makșeev. Carnea ar fi fost mai gustoasă, dacă am fi muiat-o măcar în apa mării.

Pînă mîncară carnea, fierse și apa din ceainicul zoologului, și fiecare primi pe rînd cîte un păhărel de ceai, îndulcit cu suc de trestie. După ce-și băură ceaiurile și-și aprinseră pipele, reîncepură sfatul. Toți fură de acord că trebuie să pornească îndată pe urmele jefuitorilor, după ce vor fi stabilit direcția în care plecaseră aceștia cu lucrurile furate.

— Trebuie să cercetăm cu atenție împrejurimile taberei, propuse Makșeev. Hoții, sau au venit și au plecat prin văzduh, cum presupune Mihail Ignatievici, lucru care îmi pare greu de crezut, sau pe apă, folosindu-se de pluta noastră, sau pe uscat. Dar pînă la apă, ei n-au putut ajunge decît mergînd pe uscat. Prin urmare, dacă hoții n-au venit în zbor, trebuie să găsim urme într-o direcție sau alta de la cortul nostru.

— Păcat că nu ne-am gîndit de la început la asta și am alergat în toate părțile. Chiar dacă au existat urme, le-am șters.

— După cum ne-am încredințat ieri, dacă mergi spre răsărit, de-a lungul stîncilor, nu poți ajunge departe, continuă Makșeev. Nu cred de asemenea să fi urmat cursul albiei: îngrăditura a rămas neatinsă și apoi noi n-am întîlnit pe nimeni și n-am văzut urme suspecte. Prin urmare, urmele jefuitorilor trebuie căutate ori pe țărmul mării, ori spre apus, pe litoral.

— Ai dreptate! încuviință Kaștanov. E probabil să fi plecat într-una din aceste două direcții.

— Așadar, să pornim la treabă. Întrucît mă pricep mai bine decît dumneavoastră toți să cercetez urmele, — spuse Makșeev drept încheiere, — vă rog să rămîneți pe loc pînă voi cerceta împrejurimile taberei.

Lăsîndu-se în genunchi, Makșeev începu să examineze cu migală terenul în jurul locului unde înainte fusese cortul; apoi se îndreptă spre țărmul marii, cercetă pămîntul acolo unde se afla pluta, se întoarse și porni spre apus, de-a lungul litoralului. După ce făcu vreo două sute de pași, înfipse în