— N-am fost prădați de oameni și nici de reptile. Avutul nostru l-au cărat de aici niște insecte uriașe, dacă ar fi să judec după urmele care se văd pretutindeni; am descoperit zeci și zeci de urme. La început m-am gîndit că lucrurile au fost duse pînă la plută și apoi transportate pe apă, dar am constatat că urmele nu ajung pînă la apă și nimic nu arată că pluta ar fi fost trasă spre mare. Pluta a dispărut într-un chip absolut misterios. Cortul și lucrurile au fost parte cărate, parte tîrîte pe nisip, spre apus, de-a lungul țărmului. Hoții care ne-au prădat au șase picioare, iar trupul lor e lung de aproape un metru, judecind după urmele lăsate pe nisip.

— Grozave vietăți! exclamă Papocikin.

— Dar cu Generalu ce s-a întîmplat? întrebă Kaștanov. L-or fi ucis, l-or fi dus cu ele viu, pentru ca apoi să-l devoreze, sau cîinele o fi fugit, speriindu-se de hoți?

— În jurul cortului am descoperit multe urme ale lui Generalu, dar în cea mai mare parte ele sînt acoperite de urmele insectelor, ceea ce înseamnă că sînt mai vechi. Nicăieri nu se văd urme de sînge proaspăt și nici bucăți din trupul insectelor sfîșiate de cîine.

Înclin să cred că Generalu a luat-o la sănătoasa cînd a apărut această armată de dușmani cum nu mai văzuse pînă atunci și se ascunde pe undeva prin hățiș. De altfel, trebuie să mai cercetez pămîntul la marginea pădurii.

Spunînd aceste cuvinte, Makșeev începu să examineze din nou urmele; el porni din locul unde în ajun se afla cortul și înainta spre marginea pădurii. Apoi trecu de cîteva ori, înainte și înapoi, de-a lungul lizierei, cercetînd cu băgare de seamă pămîntul. În cele din urmă se opri și-și chemă tovarășii:

— Aici, Generalu a intrat în desiș; dar înainte de asta s-a întîmplat ceva cu el; își tîra picioarele dinapoi.

După ce tăie cu cuțitul său de vînătoare crengile de jos ale equisetaceelor, Makșeev porni de-a bușilea în desiș, fluierînd mereu cîinele și oprindu-se din cînd în cînd în așteptarea răspunsului. În cele din urmă auzi un schelălăit slab și peste puțin timp de sub crengile ce atîrnau pînă la pămînt apăru Generalu; bietul animal era de nerecunoscut. Tot corpul i se umflase, iar partea dinapoi abia și-o tîra.

— Ce-ai pățit, măi cuțulache? zise Makșeev, mîngîind cîinele, care îi lingea mîinile, scheunînd prietenos. Inginerul ieși de-a bușilea din hățișul întunecos, urmat de cîine. Înfățișarea jalnică a animalului îi înduioșă pe toți.

— Să-i fi rupt oare hoții șira spinării? întrebă Papocikin.

— N-aș crede! răspunse Gromeko, în timp ce examina cîinele. Nu, nicidecum, urmă el. Mai curînd l-au rănit cu niște săgeți otrăvite.Pe spate are cîteva răni mici, acoperite de sînge închegat, dar șira spinării e neatinsă.

— Ce tot îndrugi de săgeți? se miră Makșeev. Doar hoții care ne-au prădat n-au fost decît niște insecte.

— Ai dreptate, uitasem! În cazul ăsta, ele au mușcat sau au împuns cîinele cu fălcile ori cu acele lor veninoase.

— Ce facem însă cu Generalu? Îl putem vindeca?

— Cred că da! Dacă veninul ar fi fost mortal, cîinele ar fi murit de mult. Din păcate, farmacia ne-a fost furată o dată cu toate celelalte lucruri. Să încercăm să-i punem comprese reci.

Makșeev luă în brațe cîinele, care scheuna de ți se rupea inima, și îl duse pe țărm. Aci, Gromeko începu să toarne apă pe corpul animalului. La început, cîinele se zbătea ca în gură de șarpe, dar curînd apa rece își făcu efectul și Generalu se potoli. Atunci îl băgară cu partea dinapoi a corpului în apă.

În vreme ce botanistul îl dădăcea pe Generalu, ceilalți scoaseră din desiș bărcile și vîslele, le puseră pe apă și strînseră aici lucrurile pe care le avuseseră cu ei în timpul buclucașei expediții. Apoi doi dintre ei se mai duseră o dată la iezerul dintre stînci, ca să-și sporească rezerva de apă, iar ceilalți fripseră carnea de iguanodon, pentru ca atunci cînd vor porni pe urmele jefuitorilor, să nu-și mai piardă vremea cu gătitul.

Toate pregătirile durară cam vreun ceas. Între timp, umflăturile de pe trupul cîinelui începură să dea înapoi și animalul se ridică pe picioare. Exploratorii hotărîră să-l ia în barcă. Planul lor era următorul: doi dintre ei să plutească de-a lungul țărmului cu bărcile în care-și aveau avutul, iar ceilalți doi să meargă pe urmele jefuitorilor, atîta vreme cît ele vor înainta pe lîngă coastă. Astfel, la nevoie, luntrașii își puteau ajuta tovarășii, iar aceștia îi puteau opri pe navigatori, cînd urmele ar fi dus spre inima ținutului.

PE URMELE JEFUITORILOR

Makșeev șl Gromeko porniră pe jos, iar Kaștanov și Papocikin se urcară în bărci, străduindu-se să nu rămînă în urmă, dar nici s-o ia înaintea tovarășilor lor. Din fericire, vremea era liniștită și apa mării scălda țărmul clipocind ușor. Makșeev mergea în frunte, pe urmele jefuitorilor. Din cînd în cînd se oprea, pentru a-i împărtăși botanistului constatările sale. Într-un loc, bunăoară, găsiră urmele multora dintre lucrurile furate, pe care hoții le lăsaseră jos, pentru a se odihni, probabil; în alt loc se vedeau clar urmele plutei. Cînd dădu de ele, Makșeev exclamă:

— Enigma plutei e dezlegată: jefuitorii au dus-o în spinare.

— La ce naiba le-o fi trebuind? întrebă Gromeko.

— Dar cortul, așternutul și celelalte lucruri? Au luat pînă și bucățile de aur și probele de magnetită pe care le-am strîns ieri cu Piotr Ivanovici.

— Nu mă taie capul de loc ce soi de vietăți or mai fi și astea! Ai crede că sînt niște ființe înzestrate cu rațiune. Nu m-ar mira dacă ar face cortul, ar dormi în așternutul nostru și ar mînca din străchinile noastre.

— Toate sînt cu putință în această miraculoasă țară a perioadelor geologice străvechi. Se prea poate ca în Jurasic anumite insecte să fi atins un înalt grad de dezvoltare, devenind un fel de regi ai naturii.

— Dar și în zilele noastre există insecte inteligente, care trăiesc în comunități și se supun anumitor legi, ca de pildă, albinele sau