— Stai, mi-ai dat o idee! După părerea mea, avutul ne-a fost furat de furnici.

— De ce nu de albine sau de viespi?

— Dacă ai cunoaște obiceiurile furnicilor de pe fața planetei noastre, ți-ai da seama că există mai multe temeiuri să credem că ele ne-au furat lucrurile. Să nu uităm că furnicile cară în mușuroaiele lor tot ce găsesc, chiar lucruri care nu le trebuie și au o putere uriașă în comparație cu mărimea lor.

— Bine zici, albinele nu sînt atît de puternice și strîng în stupul lor doar miere și ceară, iar viespile nu aduc decît hrană. În plus, și unele și celelalte au aripi, iar jefuitorii nu par să fie înaripații.

— Asta-i și părerea mea, deși nu văd de ce insectele înaripate n-ar putea tîrî pe pămînt lucrurile prea grele.

— Cred că sîntem pe calea cea bună: dintre bănuiți, primele sînt furnicile, apoi viespile și abia la urmă albinele.

— Toate fac parte dintre insectele care mușcă sau înțeapă, injectînd venin în rană. Cred că ele l-au înțepat pe Generalu, cînd acesta a încercat să apere cortul.

— Așa-i! Mușcăturile acestor insecte provoacă umflături și sînt foarte dureroase. Dacă ținem seama de mărimea lor, putem fi siguri că veninul pe care îl injectează în corp pricinuiește și o paralizie temporară. Făcînd fel de fel de presupuneri asupra jefuitorilor, exploratorii merseră vreo două ceasuri și obosiră strașnic, căci picioarele le intrau adînc în nisipul de pe plajă.

— Eu, unul, nu mai pot! spuse în cele din urmă Gromeko, oprindu-se și ștergîndu-și nădușeala care-i șiroia pe față. Azi e mare zăpușeală, și nu se simte nici o boare de vînt.

— În schimb, marea e liniștită și tovarășii noștri nu rămîn în urmă.

— Ce-ar fi să facem schimb cu ei? Pe noi ne dor picioarele, iar pe ei mîinile.

— Întrebarea e dacă vor ști să meargă după urme. Nu strică însă să încercăm.

Makșeev îi strigă pe luntrași, și cînd aceștia acostară, el le arătă urmele insectelor și îi însoți un timp, ca să vadă dacă se pot descurca. Apoi se sui în barcă împreună cu botanistul și începură amîndoi să vîslească.

Înfățișarea ținutului nu se schimbase de loc. De-a lungul țărmului se întindea plaja lată de vreo sută-două de pași, acoperită cu nisip și pietriș: în timpul furtunilor ea era spălată, probabil, de valuri. Plaja era mărginită de un zid viu, alcătuit din equisetacee și ferigi, în care se zărea arar cîte o mică spărtură — o albie secată, ca aceea cercetată în ajun. Pe nisip se încălzeau la soare iguanodoni, care la apropierea oamenilor și a bărcilor dispăreau în pădure. Cînd și cînd în mare se zăreau pleziozauri, care înotau curbîndu-și grațios gîturile, asemenea unor uriașe lebede negre. Pe deasupra pădurii treceau adesea reptile zburătoare: ele cercetau țărmul, în căutarea prăzii.

După vreo două ceasuri de cînd se urcaseră în bărci, Makșeev și Gromeko zăriră în fața lor niște coline roșiatice, care ajungeau pînă la țărmul mării, curmînd zidul pădurii. Aici descoperiră o albie uscată, mai adîncă și mai largă. Această albie ducea în adîncul ținutului și despărțea marginea pădurii de coline, care nu erau decît niște grămezi de nisip roșiatic. Urmele insectelor coteau aci, pentru a continua de-a lungul albiei. Cei doi exploratori ce mergeau pe țărm strigară la tovarășii lor din bărci să tragă la mal.

Îndată ce se încredințară că insectele cotiseră într-adevăr de pe mal spre inima ținutului, exploratorii se opriră să se sfătuiască ce să facă mai departe.

Erau nevoiți să continue urmărirea pe jos, părăsind bărcile.

Dar umbletul, truda și emoțiile din timpul zilei îi istoviseră; pe lîngă asta, Generalu era încă mult prea slăbit. Hotărîră, deci, să se odihnească cîteva ceasuri pe țărmul mării, unde era mai răcoare; departe de mare ar fi fost nespus de cald pe o zi de arșiță ca aceasta.

Traseră bărcile pe mal, apoi făcură repede focul, fripseră carnea și puseră ceaiul la fiert. Lui Generalu îi aplicară din nou comprese reci.

După ce se mai întremară, trei dintre ei se culcară pe nisip, iar al patrulea rămase de pază, deoarece trebuiau să ia măsuri de precauție, ca să nu fie atacați pe neașteptate de reptile sau de misterioasele insecte.

Trei ceasuri se scurseră în liniște. Kaștanov se nimeri să fie ultimul de pază. El se lungi pe nisip, chiar lîngă apă, și se gîndea că dacă nu vor izbuti să-și redobîndească lucrurile, expediția era sortită unui sfîrșit tragic. Încetul cu încetul, din pricina zăpușelii toropitoare, ațipi. Deodată se trezi dintr-un vis urît: se făcea că o reptilă uriașă tăbărîse pe el și-l lingea pe față cu limba ei băloasă.

Cuprins de groază, deschise ochii gemînd și văzu deasupra-i botul cîinelui, care, sprijinit cu o labă pe pieptul geologului, scheuna tînguitor.

Credinciosul animal nu-l trezise fără rost. Ridicînd capul, Kaștanov văzu că spre miazănoapte cerul se făcuse ca smoala: se apropia o furtună tropicală, cum îi mai prinsese pe exploratori pe rîul Makșeev. Tunetele se țineau lanț, iar masa de catran a norilor era brăzdată într-una de fulgere orbitoare.

N-aveau timp de pierdut. Trebuiau să se depărteze cît mai repede cu putință de țărmul mării, care în scurtă vreme avea să devină extrem de agitată.

Kaștanov își trezi tovarășii. Hotărîră să fugă spre coline, căci în pădure primejdia nu era mai mică decît pe țărmul mării. Avură grijă însă să tragă după ei și bărcile, ca să nu fie luate de valuri.

Ajunși pe creasta primului șir de coline, în care Kaștanov recunoscu îndată dune marine [33], exploratorii zăriră dincolo de ele o vale adîncă, paralelă cu țărmul mării și cu desăvîrșire stearpă, ca și cei doi versanți ai șirului de coline. Cît vedeai cu ochii se întindea un ocean de nisip roșiatic, cuprins parcă de flăcări sub razele lui Pluton, care nu dispăruse încă îndărătul norilor aducători de furtună.

Călătorii socotiră că lucrul cel mai înțelept este să aștepte în această vale pînă va trece furtuna. Și ca să se adăpostească mai bine, întoarseră bărcile cu fundul în sus și se băgară sub