Furtuna nu se lăsă mult așteptată. Masa albastră-stacojie a norilor acoperi jumătate din tăriile cerului. Pluton dispăru. Întunericul se lăsă repede și primele răbufniri ale vîntului străbătură valea, ridicînd trîmbe subțiri de nisip pe crestele dunelor. Aveai impresia că dunele fumegă. Văzduhul era împînzit de pulbere încinsă. Zăpușeala deveni și mai înăbușitoare. În sfîrșit se dezlănțui uraganul. Kaștanov aruncă o privire de sub barcă. I se păru că primul șir de dune se ridică în văzduh și vine de-a rostogolul în vale. Șuvoaie de nisip potopeau bărcile. Sub suflarea năprasnică a vijeliei, pădurea de equisetacee din gura largă a văii fremăta toată, asemenea unui stufăriș. Trunchiurile zvelte ale equisetaceelor se plecau aproape pînă la pămînt, crengile fluturau în aer ca niște plete verzi, iar prin văzduh zburau vîrfuri de copaci, crengi, tulpini subțiri. Cînd și cînd bezna era străpunsă de fulgere orbitoare, devenind apoi parcă și mai adîncă. Tunetele nu conteneau o clipă.

Iată însă că picuri mari de ploaie începură să bata în bărci și se porni o ploaie care purifică numaidecît aerul de nisip și praf. Vîntul nu se domolise încă, dar nisipul ud nu se mai ridica în aer. Deși ploua cu găleata, pe costișele dunelor șiroiau doar niște pîrîiașe, care dispăreau de îndată, înghițite de nisip.

Furtuna se potoli repede. Printre scamele de nori se zărea Pluton. Ploaia încetă și ea, iar călătorii se hotărîră să iasă de sub bărci, unde stăteau pe jumătate culcați și se sufocau din lipsă de aer. Dar nu era chip, căci nu puteau ridica bărcile, acoperite de mormanele de nisip adus de furtună și udat de ploaie. Fundul bărcilor se îndoise sub această povară.

— Am rămas închiși aici! strigă Papocikin. Ajuta-ți-ne să scăpăm.

— Nici noi nu stăm mai bine! răspunse Makșeev, care se afla sub cealaltă barcă, cu Kaștanov și cu Generalu.

— Și ce-aveți de gînd să faceți?

— Să săpăm în nisip o ieșire pe sub bărci.

— Bună idee! O să facem și noi la fel.

Un timp fu liniște. Nu se auzea decît gîfîitul oamenilor, care săpau o galerie în nisip, ca niște cîrtițe.

Apoi, pe sub prora unei bărci ieși pe brînci Makșeev, murdar și ciufulit, urmat de Kaștanov și de Generalu, iar de sub cealaltă barcă apărură zoologul șț botanistul.

Pe urmă apucară să dezgroape bărcile, și după ce terminară treaba, traseră ambarcațiunile la vale, spre albia secată. Ajungînd însă aici, călătorii se opriră uimiți: prin albie își purta vijelios apele roșii-gălbui un rîu navigabil și de netrecut.

— Nu mai putem continua urmărirea! zise Gromeko, amărît. Va trebui să așteptăm pînă se scurge toată apa.

— Asta n-ar fi nimic, adăugă Makșeev. Nenorocirea e că apa din albie și ploaia au spălat toate urmele așa că n-o să știm încotro au luat-o hoții.

— Cine ne-a pus să poposim! exclamă înciudat Papocikin. Am fi făcut cel puțin zece kilometri înainte de începerea ploii și am fi ajuns poate la bîrlogul tîlharilor.

— Nu mai putem îndrepta nimic! Mult însă nu cred că va mai trebui să căutăm acest bîrlog. Doar n-or fi cărat insectele lucrurile noastre cale de zeci de kilometri, încercă Kaștanov să-i liniștească pe ceilalți.

În albie, apa scădea văzînd cu ochii, și după o jumătate de ceas nu mai rămaseră decît niște băltoace.

— Să mergem! Apa s-a scurs! spuse Makșeev.

— Ce facem însă cu bărcile? Nici vorbă nu poate fi să le tîrîm după noi în inima ținutului, cine știe cîți kilometri, zise Kaștanov.

— Va trebui să le lăsăm în apropiere de mare, dar ar fi bine să le ascundem, ca să nu cadă pradă misterioșilor jefuitori.

— Să le îngropăm în nisip, propuse Gromeko.

— Bine zici! Nisipul e afînat, și cu toate că va trebui să facem gropile cu mîinile, altă soluție nu e.

REGII NATURII ÎN JURASIC

După ce îngropară bărcile, exploratorii porniră în sus pe albie, unde nu mai curgea apă. Pe alocuri, însă, băltoacele mari și lutul cleios îi sileau să se urce pe mal. Umblau cu băgare de seamă, cătînd cu atenție în jur și ținînd armele gata pregătite pentru eventualitatea că s-ar întîlni pe neașteptate cu insectele jefuitoare. La stînga albiei se întindea aceeași pădure de equisetacee, ferigi și palmieri, iar la dreapta se înșirau dune roșiatice lipsite de vegetație. Bîrlogul insectelor putea să fie atît în pădure, cit și între dune.

După un timp văzură ceva negricios, culcat pe fundul albiei și acoperit pe jumătate de nisip și nămol; cînd dezgropară obiectul, constatară că era corpul unei furnici negre, uriașe, lungi de aproape un metru. Capul insectei era puțin mai mic decît al omului, iar picioarele răsucite, crispate, în luptă cu moartea, se terminau cu niște ghiare ascuțite.

— Iată-l pe regele naturii din Jurasic! exclamă Kaștanov.

— Dacă coloniile sau comunitățile lor sînt tot atît de populate ca și mușuroaiele de furnici de pe fața pămîntului, o să avem de furcă cu mii de dușmani, spuse Papocikin.

— Da, cu niște dușmani fioroși, inteligenți și necruțători, adăugă Gromeko.

Între timp, Generalu, care abia se ținea după ei, culcîndu-se din cînd în cînd să se mai odihnească, se apropie și el. Cînd văzu leșul furnicii se năpusti asupra lui și începu să mîrîie furios.

— Ce-i, nenicule, ai recunoscut pe vreuna dintre cele care te-au mușcat? exclamă Makșeev, stăpînind cîinele.

Puțin mai departe găsiră cadavrul altei furnici, apoi încă unul. Probabil, că ploaia prinsese pe drum cîteva din insectele care le furaseră lucrurile și ele fuseseră luate de apă.

— Diavolii ăștia negri au udat și au stricat toate lucrușoarele noastre! exclamă Gromeko deznădăjduit.

— Da, mă îndoiesc să fie ele atît de inteligente, încît să fi întins cortul și să se fi adăpostit sub el cu tot calabalîcul! fu de părere și Papocikin.

— Cred că au ajuns la mușuroi înainte de a începe ploaia, zise Makșeev. Să nu uităm că au pornit la drum cu mult înaintea noastră, iar noi am mai făcut două popasuri de cîteva ceasuri.

Făcură încă vreo doi kilometri, fără