a scoate o vorbă. Albia se terminase. Pădurea deveni mai rară și prin ea șerpuiau nenumărate poteci. Pe dune și mai ales în văile dintre ele creșteau fel de fel de plante: tufe, smocuri de iarbă, equisetacee pitice.

Deodată, Makșeev se opri și arătă tovarășilor săi spre valea cea mai apropiată, dintre două șiruri de dune. Prin nisip înaintau două vietăți tuciurii, care aci tîrau, aci dădeau de-a dura ceva rotund și alb.

— Furnici?

— Probabil! Ce-or fi cărînd? Noi n-am avut nici un lucru rotund și alb.

— Or fi găsit altă pradă?

— Hai să le-o luăm!

— Nu, mai bine să ne ascundem și pe urmă s-o luăm pe urmele lor. În felul ăsta o să ajungem la mușuroi, Țineți-l bine însă pe Generalu, să nu se năpustească asupra lor.

Călătorii făcură cîțiva pași înapoi și se adăpostiră la marginea pădurii. Nu trecu mult și de după tufele din gura văii apărură furnicile, care rostogoleau pe nisip ceva mare, alb, de formă ovală.

— Să fie atît de mari ouăle acestor furnici? Întrebă Makșeev.

— Nu cred: mai curînd este oul vreunei reptile zburătoare, pe care insectele l-au furat și-l cară acum spre mușuroi, spuse Papocikin.

— Ce ziceți, or fi bune de mîncat ouăle de reptile?

— De ce nu? Dacă ouăle de broaște țestoase se mănîncă, de ce nu s-ar mînca și ouăle de reptile?

— E bine de știut, zise Gromeko. Acum, cînd proviziile noastre sînt pe sfîrșite și trebuie să economisim cartușele, o omletă ne-ar prinde foarte bine.

— Pentru un ou atît de mare ar trebui și o tigaie uriașă, ori noi așa ceva nu avem.

— O să ne mulțumim și cu una mică! Facem o gaură în ou, batem bine cu un bețișor gălbenușul și albușul, punem sare și turnăm în tigaie cît ne trebuie.

— Dar n-avem nici o tigaie, furnicile ne-au luat toate vasele de bucătărie.

— Așa-i, uitasem. Ce-ar fi să ne facem o tigaie din coaja oului, să tăiem cu băgare de seamă vîrful oului și în el să facem omleta?

— Dar cu ce, căci n-avem pic de grăsime.

— Ba avem untură de iguanodon.

În vreme ce se depăna această discuție culinară, furnicile reușiră să rostogolească oul pînă la albie și se opriră nehotărîte, deoarece malurile erau abrupte. Nu era greu să dea drumul oului de sus de pe mal; căzînd pe nisipul moale, el nu s-ar fi spart. Dar cum să-l ridice pe malul opus, la aceeași înălțime? Problema părea grea pentru niște furnici.

În acest timp, insectele dădeau ocol oului și alergau de-a lungul malului, mișcîndu-și antenele și atingîndu-se cu ele una pe alta, ca și cînd s-ar fi sfătuit.

Apoi o furnică coborî în albie, cercetă malul opus, se opri în fața lui, stînd pe gînduri parcă, și în cele din urmă începu să alerge de-a lungul lui, cercetîndu-l din loc în loc.

La vreo cincizeci de pași mai departe, insecta găsi o pantă mai puțin înclinată, care i se păru potrivită pentru a face aci un suiș. Ea se apucă îndată de treabă: lucrînd cu picioarele din față și cu fălcile desprindea bucăți mari de pămînt și le punea deoparte. Cealaltă furnică, rămasă să păzească oul, se plictisi repede să aștepte. Ea coborî în albie și o luă pe urmele tovarășei ei, pe care nu o vedea, din cauza unei cotituri a malului.

— Ce-ar fi să luăm oul lăsat de furnici? propuse Gromeko.

La început, ideea plăcu tuturor, dar apoi șovăiră.

— În primul rînd ne pot vedea și astfel ne vom trăda prezența înainte de vreme; în al doilea rînd, cînd se vor întoarce și nu vor găsi oul, vor începe să-l caute în toate părțile, și în loc să mergem pe urmele lor spre furnicar, vom sta ascunși prin tufișuri și ne vom pierde vremea degeaba, spuse Kaștanov, împotrivindu-se propunerii lui Gromeko.

La un moment dat, Papocikin zări în aceeași vale, între dunele de nisip, o altă pereche de furnici, care dădeau și ele de-a rostogolul un ou.

— Cred că acum argumentele dumitale nu mai au nici un temei, spuse el.

— În cazul ăsta să purcedem mai repede la treabă!

Makșeev și Gromeko străbătură în fugă albia, ridicară amîndoi oul, care avea vreo jumătate de metru în diametru, și-l duseră în ascunzișul lor, la marginea pădurii.

Apoi Makșeev șterse cu grijă urmele lăsate în albie de picioarele lor: dacă furnicile erau destul de inteligente, ele ar fi putut afla după aceste urme unde e ascuns oul.

Curînd apărură în albie cele două furnici, care alergară spre locul unde își lăsaseră prada. Cînd se suiră pe mal și nu găsiră oul, începură să alerge încoace și încolo, se apropiau una de alta și își mișcau antenele, neștiind pesemne ce să facă.

Între timp în gura văii apărură furnicile care dădeau de-a dura celălalt ou. Văzîndu-le, prima pereche de furnici alergă în întîmpinarea lor, și crezînd probabil că ele furaseră prada, încercară să și-o ia; Se încinse o încăierare aprigă: furnicile se sprijineau pe cele patru picioare dinapoi și, ridicînd prima pereche de picioare în aer, căutau să-și înfingă fălcile în grumazul dușmanului, pentru a-l răpune. În toiul luptei, două furnici ajunseră pe malul albiei și se rostogoliră pe costișa abruptă. În cădere, una dintre ele se pomeni deasupra celeilalte. Profitînd de acest prilej, ea aproape că desprinse cu fălcile-i puternice capul vrăjmașei.

Pe urmă, lăsîndu-și victima acolo, alergă să-și ajute tovarășa, care se lupta din răsputeri. Cu forțe unite, ele biruiră ușor dușmanul și rostogoliră oul spre malul albiei.

Exploratorii urmăriră cu mult interes lupta, dar nu se puteau dumeri care pereche de furnici biruise, deoarece nu aveau cum să le deosebească pe unele de altele.

Furnicile biruitoare se opriră pe mal, se sfătuiră, apoi rostogoliră oul în albie.

Încercară să urce oul în cîteva locuri, unde malul opus părea mai scund, dar ghearele lor nu erau destul de puternice ca să se înfingă în coaja tare. Oul luneca mereu și cădea înapoi.

Cînd ajunseră în locul unde era amenajat suișul, furnicile îl zăriră, îl cercetară și se