neauzit cu sine. Helene îl urmărea. Era foarte slab, de parcă ar fi considerat orice mai important decât mesele. Nu părea să dea o importanță deosebită nici bărbieritului; pe bărbie avea câteva locuri umbrite de perii nerași. Nici costum nu purta, așa cum obișnuiau cei mai mulți angajați din NSA, ci doar o cămașă descheiată la guler, un batic în jurul gâtului și o vestă tricotată, care cunoscuse și vremuri mai bune, și anume cu mult timp în urmă.

— Sunt impresionat, spuse el brusc și se întoarse spre ea cu o rapiditate care o făcu să tresară. Strânse din buze, se gândi un moment, apoi adăugă: Sunteți una dintre cele mai talentate programatoare pe care le-am întâlnit.

— Mulțumesc, șopti Helene. Dar cu siguranță că exagerați.

Din partea lui fusese desigur un compliment, dar unul dintre acelea care te apăsau, pentru că exprima așteptări, ale căror împliniri ar fi însemnat o adevărată minune. Iar ei îi era teamă de așa ceva.

Adamek clătină din cap.

— Dacă dumneavoastră ați fi văzut programele celorlalte, ați fi înțeles că am dreptate.

Helene tăcu. Ea văzuse programele celorlalte. Și în sinea ei gândise ca el.

— Oricum, continuă Adamek, sunteți destul de bună, pentru a sări peste perioada obișnuită de deprindere. Noi suntem în război și nu ne putem permite irosirea resurselor. V-am chemat pentru că vreau să vă implic imediat într-un proiect de importanță excepțională. Despre acest proiect nu aveți voie să discutați cu nimeni în afară de mine și de participanții implicați direct la proiect, nu aveți voie nici măcar să pronunțați denumirea proiectului față de alte persoane.

— Oricum nu aș avea voie. Am semnat un angajament privitor la confidențialitatea muncii.

— În ce privește acest proiect, secretizarea este mult mai strictă. Ea este valabilă nu doar față de terți, ci și față de alți angajați ai NSA.

Helena dădu ezitant din cap:

— Înțeleg.

— Eu sunt sigur că așa veți proceda. Deci din acest moment devine strict secret. Clar?

— Da.

— Denumirea codificată a proiectului este „Nisip mișcător”. Ce imagine vă creează acest nume?

Helene ridică din umeri.

— „Nisip mișcător”? se gândi puțin și răspunse nesigură: Pustiu. Nisip în mișcare. Automobile rămase nemișcate în nisip.

Ea văzuse așa ceva în fotografiile pe care i le arătase cândva unchiul Siegmund.

— Exact. Adamek păru foarte mulțumit. Nisip în mișcare – exact despre asta este vorba. Noi suntem în război cu Anglia, un inamic dificil. Pentru a câștiga, trebuie să îi împiedicăm pe englezi să ne egaleze în privința armamentului. În momentul de față, la aproximativ patru avioane de luptă germane revine unul englezesc și interesul nostru vital este să păstrăm această superioritate. Problema este că aliații productivi ai britanicilor, mai ales Statele Unite, au început din câte știm să furnizeze Angliei avioane, arme și muniție – în secret, pentru că legile în vigoare îi interzic asta lui Roosevelt.

— Înțeleg, răspunse Helene, cu toate că în realitate nu prea înțelegea ce însemnau toate acestea.

— Firește că președintele american nu va împiedica asta, este chiar pe punctul de a modifica legile respective. Și va găsi o cale de a convinge poporul american că SUA trebuie să intre în război. Totuși aprovizionarea cu armament a Angliei de către SUA, a cărei capacitate de producție este enormă, va reprezenta o problemă pentru noi. Exact aici trebuie să acționeze proiectul „Nisip mișcător”. Vrem să ne asigurăm ca în fabricile americane lucrurile nu merg cum trebuie. Ele să producă rebuturi. Armele fabricate să nu funcționeze. Avioanele construite să nu zboare, vasele să nu plutească, bombele să nu explodeze.

— Manipulând computerele care le controlează producția! îi scăpă Helenei, după ce în cele din urmă pricepu sensul întregii povești.

Adamek zâmbi.

— Exact. Și asta fără ca ei să bănuiască.

— Este dificil. Gândurile ei o și luaseră razna. Trebuie să cunoaștem ce programe folosesc și să găsim o modalitate de a interveni.

— Noi cunoaștem aceste programe. Cele mai multe firme americane utilizează instalații produse de firme germane sau instalații făcute după modele germane. Patentele noastre nu mai sunt valabile.

Helene dădu din cap.

— Atunci ar trebui să meargă. Dar cum introducem programele modificate în instalațiile de acolo?

— Asta o vor face agenții de la fața locului. Cu care noi nu avem nimic de-a face.

— Bun.

Bărbatul din scaunul rulant se aplecă în față.

— S-ar părea că vă interesează. Ori mă înșel? Veți prefera să faceți mai departe servicii de informator și să valorificați rapoartele sectoriștilor?

Helene clătină din cap cu convingere:

— Nu, nu. Proiectul mă interesează foarte mult.

— Așa mă gândeam și eu.

Adamek ridică receptorul telefonului de pe birou și formă un număr:

— Herr Möller? Vă trimit acum o susținătoare de valoare pentru grupul dumneavoastră de lucru.

•••

În noaptea de sâmbătă 17 august 1940, în ciuda reacției puternice a apărării antiaeriene, avioane engleze au bombardat centrul orașului Weimar. A doua zi, din telefon în telefon a circulat știrea că printre altele a fost deteriorat pavilionul din grădina care aparținuse lui Wolfgang von Goethe și printre cei veniți să vadă pagubele s-a numărat și Helene.

Nu erau multe de văzut. Mulțimea curioasă s-a înghesuit de-a lungul unui gard cu care poliția împrejmuise clădirea istorică și tot ce se observa era că deja începuseră reparațiile.

Helene auzi pe cineva spunând:

— Acoperișul este avariat. De aceea l-au acoperit cu o prelată.

Când aruncă o privire pe telefon, constată că ar fi putut să renunțe la atâta drum, pentru că deja circulau fotografii cu șantierul. Cineva de la Institutul de Arhitectură din Weimar reclama că astfel fusese distrus „prototipul locuinței germane în sine”, ceea ce îi atrăsese numeroase remarci furioase că nu se gândea și la oamenii surprinși de bombe în același raid aviatic.

Umblând cu privirea ațintită în telefon, aproape că dădu peste un bărbat care făcea același lucru și care nu era altcineva decât doctorul Danzer.

— Halo, Herr Doktor, spuse Helene și îi întinse mâna.

El o privi mirat:

— Vă rog să mă scuzați, aproape că v-am… oh, dar nu sunteți fiica doctorului Bodenkamp? Helene, nu-i așa?

— Da.

El radia.

— Oh, Doamne, ce mult este de când