până când au ajuns la un iaz. Picioarele lui Ollie erau îngheţate, umărul îl durea. Au ieşit la mal, au luat-o în sus pe o colină cu ghetele pline de mâl şi ierburi, apoi au trecut peste un petic de pământ plin de ciulini. După ce au ieşit de acolo cu mâinile zgâriate până la sânge, au dat de o gospodărie. În depărtare, se vedea miniatura unui sat, cu turla bisericii îndreptată spre stele.

Locotenentul a apăsat mai tare bucata de pânză peste ochiul rănit şi a încercat să privească prin ochiul umflat.

— Ce vezi?

— O fermă. Un orăşel la câţiva kilometri, a spus Ollie, apoi s-a uitat în jur. Şi un şopron unde ne putem ascunde.

Boar a încuviinţat din cap.

S-au târât pe sub peretele şopronului, printr-o spărtură între scânduri şi pământ, în loc să deschidă uşa care putea scârţâi, riscând să-l trezească pe proprietar. Odată ajunşi înăuntru, Boar s-a scotocit prin buzunarul jachetei după un chibrit şi l-a aprins. Flacăra fosforescentă a trezit un purcel care dormita pe paie. Animalul s-a ridicat pe picioarele groase şi a scos un grohăit. Boar a dus mâna la pistol.

Ollie l-a prins de mână.

— E un purcel.

Boar a lăsat mâna în jos.

Din fericire, animalul nu a început să guiţe. A mai grohăit de două ori, apoi s-a prăvălit pe o parte să se odihnească. Până să se stingă chibritul, au reuşit să găsească o despărţitură şi s-au trântit pe pământ. Pe jos nu erau paie, ci bucăţi de mere terciuite, după cum arătau. Ollie însă a recunoscut imediat mirosul ca de mosc. Erau cartofi mucegăiţi. Hrană pentru purcel.

Pe măsură ce picioarele i se încălzeau, durerea din gleznă a revenit. Îi venea să-şi scoată gheata, dar se temea că nu o mai putea încălţa din nou, din cauza umflăturii. Junghiul din umăr era tot mai puternic. Pentru a uita puţin de durere, a pus lângă el cuşca Ducesei. A strecurat un deget prin sârmă, iar porumbiţa a început să i-l ciugulească uşor. S-a gândit la Susan, sperând că ea şi Bertie erau bine şi că atacurile asupra aeroportului nu nimeriseră şi peste Epping. Poate că el nu mai apuca să plece viu din Franţa. Dar nu şi Ducesa. A doua zi dimineaţă avea să-i dea drumul. Singura lui mângâiere era să ştie că unul dintre ei se întorcea acasă. Şi-a lăsat capul în jos. Zdrobit de oboseală, a adormit pe loc.

Capitolul 27 AIRAINES, FRANŢA

Ollie s-a trezit nas în nas cu un purcel care grohăia şi cu o carabină îndreptată spre fruntea lui. S-a terminat, şi-a spus el în gând.

A ridicat încet o mână. A urcat cu privirea de-a lungul ţevii. Se aştepta să vadă un soldat cu cască de ţestoasă, sau poate un nazist arian cu aer necruţător. În schimb, a dat cu ochii de o femeie slabă ca o scobitoare, îmbrăcată cu un jerseu lălâu verde care îi cădea peste mâna pe care o ţinea pe trăgaci. De sub pălăria ponosită de fetru îi ieşeau şuviţe de păr cărunt.

Ollie a aruncat o privire către locotenentul Boar, adormit într-un colţ. Apoi a simţit pe obraz vârful rece al armei.

— Qui êtes-vous?31

31. Cine sunteţi? (în fr., în orig.).

Boar s-a ridicat brusc în capul oaselor şi a îndreptat pistolul spre femeie.

Purcelul a guiţat. Femeia a întors imediat arma spre Boar.

— Stai! a strigat Ollie.

Locotenentul s-a chinuit să vadă pe sub pleoapa umflată, celălalt ochi fiind acoperit de bucata de pânză plină de sânge.

— Britanici, a spus Ollie. A încercat să mai spună ceva în franceză, dar a ieşit o bolboroseală.

— Vorbeşti groaznic franceza, a spus femeia în engleză. Şi nici n-ai accent britanic.

— American.

Ea a ridicat din sprânceană. Purcelul a grohăit, ciulindu-şi urechile.

— Unde suntem? a întrebat Boar, ţinând încă pistolul îndreptat spre femeie.

— La ferma mea, a spus ea fără să mişte carabina. Tu cine eşti?

— Locotenent-aviator Boar, Forţele Aeriene Regale.

— Avionul vostru a fost doborât?

Boar a dat din cap că da.

Femeia a aruncat o privire spre Ollie, apoi şi-a întors din nou atenţia spre locotenent.

— El nu arată a pilot.

— Nici nu este, a spus Boar.

Ollie s-a ridicat încet în picioare, şi-a dus mâna la umărul căzut, apoi a păşit între cei doi.

— Naziştii sunt duşmanul. Nu noi.

Femeia s-a uitat la el, apoi a lăsat în jos carabina.

— Pune-l şi tu la loc, i-a spus Ollie lui Boar.

Locotenentul a ezitat câteva clipe, apoi a pus pistolul în toc.

— Numele meu e Ollie, a spus el şi a întins mâna.

Femeia nu şi-a dezlipit mâinile de pe armă.

— Madeleine.

Ollie şi-a lăsat mâna în jos, apoi şi-a trecut greutatea pe piciorul sănătos.

— Madeleine, avem nevoie de pansamente. Alcool, bandaje, orice îţi prisoseşte.

Ea s-a uitat la faţa locotenentului, acoperită de sânge închegat.

— Mai avem nevoie şi de o ascunzătoare, a continuat Ollie. Dacă nu ne poţi ajuta, plecăm, să nu te punem în primejdie.

Madeleine a lăsat o mână în jos şi a scărpinat purcelul pe spinarea cu peri aspri, ca pe un câine. Acesta a grohăit, dând din codiţa răsucită.

— Aşteptaţi aici.

S-a întors şi a ieşit din şopron cu purcelul tropăind în urma ei.

— Unde se duce? a întrebat Boar.

Ollie s-a uitat afară. A văzut-o intrând în casă. După câteva minute, a ieşit fără carabină şi a pornit pe un drum de pământ, cu purcelul lângă ea.

— Se îndreaptă spre sat.

— S-o luăm din loc, a spus Boar.

— Să ne ducem unde?

Ollie a încercat să meargă, dar fiecare pas era dureros, de parcă glezna îi era plină de cioburi.