— Sînt toți acolo sus, señor, spune, Fernandez și Maloney, toata colecția. Dar se nu platesti pentru beuturi. Tot che bei aqui es, como se spune la voi, en conto de la casa.

Intru-n sala de dans. E lume puțină, iar orchestra tîndălește așa cum fac toate orchestrele cînd nu-i nimeni ca să le asculte. Tai peste parchet și-ncep să urc scara care duce la balcon.

Cînd am urcat cîteva trepte, mi-amintesc că ăsta-i locu’ unde-am găsit ciucurele de argint de la cămașa lui Sagers. Mă opresc o clipă și privesc roată.

V-amintiți că balconul ăsta, așa cum v-am mai spus, căptușește peretele de jur împrejur. Înălțimea lui de la sol e de vreo șase-șapte metri. La capu’ scărilor de piatră unde mă aflu e camera de joc. După ea, ceva mai încolo, e camera-n care Henrietta l-a dus pe Maloney după ce Fernandez îi deteriorase portretu’. Mai departe-n colț e o altă cameră, iar pe dreapta mai sînt încă două camere care dau pe balcon.

Urc scările și intru-n camera de joc. Sînt adunați acolo ca la vreo duzină de oameni. La masa din mijloc, Fernandez cu Maloney și alți patru tipi joacă pocher, iar ceilalți, printre care și Henrietta, stau. În jur și privesc.

Cînd intru, Henrietta ridică privirea. Mă vede și-i zîmbesc. Chipul i se-mpietrește și-mi întoarce spatele.

— Vai, vai, vai, Henrietta, îi zic, nu-mi vine să cred că n-ai să-i dai bună seara bunului tău prieten Lemmy!

— Ți-am mai spus ce părere am despre tine, zice, și ți-aș fi recunoscătoare să nu-mi mai vorbești. Nu pot să sufăr mutra polițiștilor neciopliți.

— N-am nimic împotrivă, fetițo. Îi zic. Poate pîn-oi termina cu tine ai să-i urăști și mai mult, iar dac-aș fi-n locu’ tău, Henrietta, nu m-aș obrăznici prea tare, pentru c-aș putea să-ți fac viața mai grea decît îți închipui.

Se lasă un fel de tăcere. Tipii care jucau pocher s-au oprit. Toată lumea se uită la Henrietta și la mine, Maloney se ridică.

— Ascultă, Caution, spune. Fără-ndoială că trebuie să-ți faci meseria, dar există două feluri în care poți să ți-o faci și chiar dacă ești agent federal nu-i nevoie să fii brutal cu doamna Aymes.

— Nu mai spune!? îi zic. E-n regulă. Ei bine, dacă dorești așa, o să te servesc. Fernandez, zic, întorcîndu-mă către locu’ unde șade amestecînd cărțile și zîmbind, socot că poți să-mi faci un serviciu. Vezi că jos, afară, găsești doi polițiști. Te rog să mi-i aduci aicea sus.

— E-n regulă, zice Fernandez.

Se ridică și iese din cameră. Maloney privește-ncruntat.

— Ce se-ntîmplă, Caution? spune. Ai de gînd să operezi vreo arestare?

— Ei bine, ce părere ai, Maloney? îi zic. Asta-i meseria mea, să operez arestări. Ce-ți închipui c-am făcut p-aici, vîrîndu-mi nasu’ peste tot, dacă n-aș fi găsit un client pentru pension pîn’ la urmă?

Nu spune nimic și are un aer grav. Mă tratez c-o țigară și-n timp ce-o aprind se deschide ușa. Intră Fernandez și Periera, urmați de cei doi polițiști locali, doi vlăjgani care m-așteptau jos, așa cum aranjasem cu Metts. Atmosfera, în această încăpere, e acum teribil de-ncărcată. Fiecare așteaptă să se-ntîmple ceva. Pe fața lui Fernandez înflorește un surîs vag, în timp ce s-așază din nou la masă și-ncepe să bată cărțile. Mă-ntorc către Henrietta.

— Doamnă Henrietta Aymes, îi zic, în calitatea mea de agent federal te arestez pentru vina de a-ți fi ucis soțul, Granworth Aymes, în noaptea de douășpe ianuarie la docul lui Cotton, din orașul New York. Te arestez de asemenea și pentru vina de a fi determinat tipărirea și de a fi încercat să pui în circulație o cantitate de obligațiuni de stat false în valoare de două sute de mii de dolari și te predau șefului poliției locale din Palm Springs, ca să fii trimisă în judecată pentru învinuirile astea și deținută pînă la extrădarea ta în statul New York.

Mă-ntorc către polițiști.

— E-n regulă, băieți, zic. Luați-o d-aici.

Henrietta nu scoate o vorbă. E albă ca varu’ și pot să-i văd buzele tremurînd. Maloney face un pas înainte ș-o apucă de braț. Apoi se-ntoarce către mine.

— Ascultă, asta-i o chestie neașteptată, Caution, spune. Asta nu-i în ordine. Am crezut…

— Imposibil, îi zic, îți lipsește organu’ cu care să crezi ceva. Da’ dacă vrei să-l faci pe erou’ de operetă, ai ocazia să te-napoiezi la Palm Springs împreună cu Henrietta.

— Firește c-aș vrea, și-ți mulțumesc.

Iese împreună cu Henrietta. cu copoii după el. Mă-ntorc către Periera.

— Aș dori să vorbesc cu tine și cu Fernandez, zic, motiv pentru care-s de părere să-nchideți bomba asta și să trimiteți lumea acasă, iar voi doi să vă-napoiați în birou’ vostru, unde-am putea să discutăm nițel.

Periera și Fernandez părăsesc camera împreună cu ceilalți tipi. După un timp aud de jos cum lumea se-mbracă și pleacă. Mă duc la bufet și mă servesc c-un deget de whisky. Mai trec vreo zece minute pînă cînd Periera se-ntoarce și spune că toate-s în regulă. Mă poftește să mergem în birou’ său, unde zice c-am putea sta de vorbă mai comod. Îl urmez pe balcon și intrăm în camera sa. Fernandez șade la o masă și bea whisky cu sifon și gheață, fumînd o țigară. Cînd intrăm, ridică privirea către noi.

— Ei bine, domnule Caution. spune, s-a dovedit c-a fost așa cum am crezut totdeauna c-o să fie. Tot timpul am știut că ea e vinovata. Bei ceva?

Îi spun că da. Periera-mi oferă o țigară și mi-o aprinde.

— Cred c-am procedat bine, a fost singura cale pe care puteam să merg, le zic. Pentru mine, e limpede ca cristalu’ că dama asta. Henrietta, era femeia care-a coborît din mașina aia, a pornit-o din nou ș-a expediat-o peste marginea cheiului, da’ n-am avut certitudinea pînă-n seara asta. Am primit acum o telegramă de la New York, care-mi confirmă că femeia Marie Dubuinet și paznicu’ de pe docu’ lui Cotton au identificat îmbrăcămintea pe care o purta. Asta-i suficient pentru mine și-ncheie cercetarea.

— Și crezi c-a făcut și falsificarea? întreabă