Îmi zîmbește. Își arată dințișorii, care-s albi ca mărgăritarele, și zău că n-am văzut în viața mea dinți atît de frumoși, exceptînd poate pe cei ai Henriettei.

Copoiul intră ca s-o ridice.

— Au revoir, Lemmy, îmi spune Paulette. Ce imbecil, vrednic de dispreț mai ești! Sper că n-ai fost chiar atît de nerod ca să-ți închipui că-mi placi, sau mă-nșel?

— Eu, cînd e vorba de dame, îmi îngheață inteligența, îi răspund tăios. Le las lor grija să gîndească. Rămîi cu bine, Paulette. Bagă de seamă să nu faci nimic ce nu ți-ar conveni ca să afle maică-ta.

Polițistu’ o ia cu el.

Îi povestesc lui Metts numai cît vreau eu ca el să știe din combinația asta și-i explic cum am de gînd să conduc jocu’ de-acu-ncolo. Metts e băiat bun și nu-i nici prost și-nțelege că ce fac eu e singuru’ mod în care trebuie conduse operațiile în cercetarea asta. Așa că se declară gata să mă sprijine și m-asigură că pot conta pe el pîn’ la capăt.

După care-mi dă o telegramă sosită de la birou’ de cercetări criminale din New York.

Și cînd o citesc sînt gata să explodez de satisfacție.

V-am spus că telegrafiasem biroului de investigații criminale din New York înainte de a fi plecat în Mexic. În telegrama aia le trimisesem o listă a hainelor cu care era-mbrăcată Henrietta în noaptea de doișpe ianuarie, cînd se dusese la New York ca să vorbească cu Granworth, și cerusem biroului din New York să-i ancheteze pe camerista Marie Dubuinet și pe paznicu’ de noapte și să-i întrebe dacă pot identifica hainele astea ca aparținînd Henriettei. Ei bine, iată și răspunsu’ pe care l-am primit:

„Relativ la telegramă stop camerista Marie Dubuinet actualmente în serviciul doamnei John Vlaford din New York identifică cert îmbrăcămintea ca făcînd parte din bagajele făcute de ea pentru doamna Henrietta Aymes cînd a plecat la Hartford, Connecticut stop James Fargal paznic de noapte la docul lui Cotton identifică pălăria și haina de blană ca fiind acelea purtate de femeia care a ieșit din mașina ce apoi s-a rostogolit în apă cu Granworth Aymes la volan stop ambele identificări absolut certe.”

Iată, dar, cum stau lucrurile și socot că i-am găsit acum Henriettei cu siguranță locu-n afacerea asta și cred c-atunci cînd o să-i zic acestei scumpe cuconițe exact ce-am de gînd să-i zic în următoarele cîteva ore, atunci poate c-o să fie atît de surprinsă încît n-o să știe dacă-i trează sau visează.

Acum e miezu’ nopții, iar Metts și cu mine stăm la sfat și stabilim pas cu pas ce-avem de făcut. Metts vrea să știe dac-am fost serios cînd am declarat că poate să-i aducă un avocat lui Paulette a doua zi de dimineață, iar eu îl asigur că mă lasă rece dacă-i aduce și două duzini de avocați, deoarece socot că odată ce voi fi isprăvit cu ea, n-o să-i mai fie de folos nici unu’ dintre ei.

După aia ciocnesc un pahar cu el, apoi cobor, m-așez la volan și-i dau drumu’ spre conacul Altmira. E-o noapte grozavă și-n timp ce ’naintez pe șosea, încep să mă gîndesc la toate cîte s-au întîmplat de cînd am intrat pentru prima dată pe șoseaua asta și se pare că-s foarte multe. Oricum ai sta s-o privești și chiar dacă n-o privești, viața rămîne tot un lucru bizar.

Curînd, la capu’ străzii principale ajung la localu’ cu crenvurști calzi. Cele două fetișcane glumețe, îmbrăcate-n alb, sînt tot acolo, distribuind haleala, iar cucoana-ceea trecută și de prima și de-a doua tinerețe, căreia-i zic „Annie Crenvurșt”, tot atît de afumată ca și-n prima seară cînd am văzut-o, stă la o masă și mănîncă un crenvurșt în timp ce lacrimile-i curg pe obraji.

Dama cea cu păru’ roșcat mă privește cu ochi sclipitori.

— Ia uite, domnu’ Caution! spune. Mamă, ce măgulite am fost cînd am auzit că erai detectiv! Ne-am amintit de prima seară cînd ai intrat aici ș-ai început să ne pui niște bărbi că veneai de la Magdalena, din Mexic. Zău că trebuie să fie o meserie grozavă să fii detectiv.

Îmi sorb cafeaua.

— Nu-i chiar așa de rea, scumpo, zic, da’ nici chiar așa de bună nu e. Însă mai bine bagă de seamă să nu te iau sub urmărire.

Îi arunc o privire plină de subînțeles.

— Ei aș! spune. Cred că nu m-ar deranja. Cred că n-ar fi chiar atît de rău să fii ridicată de-un tip ca dumneata.

— Fie cum crezi, scumpo, zic, da’ ridicarea la care m-am gîndit eu e una care se face pe brațe! La revedere.

Termin cafeaua și-mi văd de drum. Tot gonind pe șoseaua din deșert, îmi vine-n minte Henrietta. Mă-ntreb cum i-o fi plăcut să stea la conac sub supravegherea lui Periera. Mi-amintesc cum s-a repezit la mine ultima dată cînd am văzut-o la secția de poliție ș-am pus-o să-mi dea o descriere a hainelor cu care era-mbrăcată și cînd n-am lăsat-o să fumeze. Cred că Henrietta nu mă vede cu ochi prea buni, ceea ce mă face să zîmbesc cu gura pîn’ la urechi. Și cînd mă gîndesc că pînă voi isprăvi cu ea la noapte o să mă urască și mai tare, îmi vine de-a dreptu’ să rîd. Și n-ar fi prima damă care nu m-a putut suferi.

Curînd apare și ferma. Luminile de neon d-afară sclipesc, da’ nu-s multe mașini parcate. S-ar părea că-n seara asta e relâche p-aici. Garez mașina și intru prin față. Lîngă garderobă, vorbind cu fetișcana care primește pălăriile, stă Periera. Zîmbește din clipa cînd m-a văzut.

— Buenas noches, señor Caution, spune. Sint fericit che ve mai ved din nou. Toate au fost foarte linistit pe aici, iar pe señora Aymes, daca doriți s-o vedeți, pe ea o gasiți sus en camera de joc.

— Asta-i grozav, îi zic. Ești băiat bun, Periera, și am impresia că mi-ai fost de folos. Poate-am să găsesc