Nu prea îmi dau seama ce legătură puteau avea „tainele” lui Honigberger cu perfecționarea lui în limba română. Părerea mea este că nici el nu aflase mare lucru…

— Tot ce-mi spuneți, începui eu, nu mă descurajează deloc. Dimpotrivă, mă leagă și mai mult de acest Honigberger, care pînă acum cîteva săptămîni era, pentru mine, un simplu nume de călător aventurier.

Tînăra zîmbi din nou și se așeză în fotoliul de lîngă birou, continuînd să mă privească scrutător.

— Mama se interesează mai puțin de Honigberger decît bănuiești d-ta, vorbi ea. Și are toată dreptatea, de altfel. O interesează în primul rînd să afle ce s-a întîmplat cu tata…

— Mi-am dat seama de asta, o întrerupsei eu. Și pentru că n-am îndrăznit niciodată s-o întreb pe dînsa, am să vă rog să mă lămuriți d-voastră. De ce-a murit tatăl d-voastră și în ce împrejurări?

Tînăra ezită cîteva clipe, plecînd fruntea. Parcă s-ar fi întrebat dacă îmi poate spune adevărul sau n-ar fi mai nimerit să-l aflu singur, din altă parte. În cele din urmă, se ridică încet din fotoliu și vorbi:

— Tata n-a murit. În orice caz, nu știm dacă și cînd a murit. În ziua de 10 septembrie 1910 a dispărut de acasă și de atunci nimeni nu l-a mai văzut și n-am mai auzit nimic de el.

Am tăcut amîndoi, privindu-ne. Nu știam ce să spun. Nu știam nici măcar dacă-mi mărturisește adevărul întreg sau îmi ascunde anumite amănunte penibile. Ea a deschis o tabacheră mică de ambru și și-a ales o țigară.

— Fără îndoială că a plecat în Orient, în India, spusei eu ca să rup tăcerea. Pe urmele lui Honigberger…

— Așa ne-am gîndit și noi. Adică așa s-au gîndit prietenii noștri, căci eu eram atunci în clasa a II-a primară, și nu prea înțelegeam bine ce se petrecuse. Mă întorsesem de la școală și i-am găsit pe toți agitați și îngroziți. Tata dispăruse în dimineața aceea sau poate în cursul acelei nopți…

— A voit probabil să plece pe neașteptate, spusei eu. Bănuia ce greutăți ar fi întîmpinat dacă și-ar fi mărturisit gîndul cuiva.

— Firește. Dar e foarte greu de admis că a putut pleca în Orient fără pașaport, fără bani, fără haine…

Nu înțelegeam și ea stărui:

— Adevărul este că tata a dispărut în înțelesul propriu al cuvîntului. Și a dispărut fără ca să-și ia vreunul din costumele de haine, fără pălărie, lăsîndu-și toți banii în sertarul biroului. Nu și-a luat nici un act, n-a scos pașaport și n-a scris nici o scrisoare mamei sau vreunui prieten. E foarte greu să înțelegi cît de misterioasă a părut dispariția aceasta pentru cei care au cunoscut împrejurările. Tata ducea de cîțiva ani o viață destul de curioasă, aproape ascetică. Nu vedea pe nimeni; ziua și noaptea și le petrecea în această bibliotecă și în odaia lui de culcare, unde se odihnea numai două ceasuri pe noapte, într-un pat de lemn, fără saltea și fără pernă. Umbla foarte sumar îmbrăcat, într-un pantalon alb, sandale și o cămașă de in. Acesta era costumul lui de casă de altfel, vara și iarna. Și în acest costum, în care n-ar fi ieșit în stradă, a dispărut. Nu am putut afla dacă a dispărut în cursul nopții plecînd de-a dreptul de aici, din bibliotecă, sau după ce s-a retras la el în odaie. Toată casa dormea la ora cînd, de obicei, își întrerupea el lucrul: la 3 dimineața. Peste două ceasuri, la 5, se deștepta, își făcea dușul și rămînea multă vreme închis în odaia lui, meditînd. Așa credeam noi, cel puțin, căci mamei nu-i spunea nimic. Se detașase de lume, de familie. Cînd îl întîlneam, rareori, simțeam că iubirea lui nu se stinsese, dar era o altfel de iubire…

— Și toate cercetările n-au dus la nici un rezultat? întrebai eu. Nu i s-a dat nicăieri de urmă? E de necrezut că un om poate dispărea așa, fără să lase nici un fel de urmă.

— Și, cu toate acestea, lucrurile s-au petrecut întocmai. N-am găsit nici un semn care să trădeze pregătirile lui de plecare. Și aici, și în odaia de culcare, totul era în ordine; pe biroul ăsta cărțile și caietele rămăseseră ca în fiecare seară, în iatac i-am găsit ceasul pe noptieră, cheile și portofelul cu mărunțiș. Ca și cînd ar fi dispărut în cîteva clipe, înainte ca să aibă timp să-și adune lucrurile, înainte de a scrie un cuvînt de lămurire sau de iertare…

Tînăra își întrerupse brusc destăinuirile și îmi întinse mîna.

— Acum, că ți-am spus ce trebuia să știi de la început, mă duc. Te-aș ruga numai să nu pomenești nimic mamei despre convorbirea noastră. Ea are anumite superstiții și nu vreau s-o mîhnesc neținînd seama de ele…

[1] Vallabhacharya sau Vallabhacarya (numită și Vallabha Sampradaya sau Pushtimarg): doctrină hindusă, adoptată mai ales în rîndul clasei comercianților din nordul și vestul Indiei; membrii săi sînt adoratori ai lui Krishna și adepți ai grupului Pushtimarg („Calea înfloririi”), fondat în secolul al XVI-lea de învățătorul spiritual Vallabha și fiul său Vitthala (cunoscut și sub numele de Gosainji) (n. r.)

Capitolul IV

A plecat înainte ca eu să capăt destul curaj și s-o opresc, rugînd-o să-mi lămurească atîtea episoade obscure din destăinuirea ei. Bunăoară, cum de nu s-a vorbit mai mult, pe vremuri, de dispariția aceasta misterioasă, sau ce se întîmplase cu ceilalți bărbați pe care d-na Zerlendi îi rugase să cerceteze biblioteca și despre care tînăra îmi spusese, în treacăt, că n-avuseseră noroc. M-am așezat la birou oarecum amețit de tot ce ascultasem. Nu-mi puteam lega gîndurile. Priveam acum mapele din fața mea și cărțile care mă înconjurau din toate părțile cu un sentiment nou. Admirația de bibliofil și indianist lăsase loc unui complex anevoie de precizat, în care se amestecau și teamă, și neîncredere, și fascinație. Parcă nu-mi venea să cred, cuvînt cu cuvînt, tot ce-mi spusese vizitatoarea mea. Și, cu toate acestea,