El duse mâna în dreptul șoldului; așa de mică nu fusese cu siguranță!

— Ce mai faceți?

— Bine, răspunse Helene. Lucrez și eu la NSA. Ca dumneavoastră.

Toată afabilitatea lui dispăru ca prin farmec.

— Eu? Nu știu despre ce vorbiți.

— La Agenția Națională de Securitate, repetă Helene. V-am văzut cu puțin timp în urmă, când intrați în clădire prin rampa de încărcare.

— Trebuie că m-ați confundat, ripostă el. Privi nervos în jur și adăugă: Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Chestiuni urgente, mă înțelegeți, da?

Cu asta se întoarse și plecă pășind apăsat.

Helene privi încremenită în urma lui. Chica sa albă flutura ca o flamură în vânt. Ce o fi însemnând asta? Doctorul Danzer era o apariție atât de deosebită, încât era exclus să îl și confundat.

Acasă, la prânz, povesti despre întâlnire în speranța unei explicații pentru ciudata comportare a neurochirurgului, însă tatăl ei îi spuse din vârful buzelor:

— Poate că ar fi mai bine să nu fii prea curioasă în chestiunea aceasta.

•••

Helene nu a avut timp să fie prea curioasă, pentru că munca ei îi cerea să se adâncească în amplele programe de control, să treacă prin arhitectura derulărilor reciproc construite și să pătrundă interacțiunea și logica accesărilor, ocupații între care nici nu mai știa cum treceau săptămânile și lunile.

Aviația germană atacase Anglia, dar eșuase în intenția de a scoate din circuit Royal Air Force, așa că plănuita invazie în insulele britanice nu a mai putut avea loc. Cu toate lipsurile uriașe, izolați și înfometați, englezii refuzau să capituleze.

Helenei doar îi trecu pe la urechi așa ceva. Ea își petrecea zilele aplecată asupra unor uriașe schițe și diagrame, mereu în căutarea locurilor în care puteau fi ascunse manipulări, fără a fi remarcate de alte programatoare.

Primele programe „Nisip mișcător” erau deja puse în aplicare. Adamek i-a arătat un reportaj din New York Times, din care rezulta că mulți piloți din RAF refuzau să urce în avioane de producție americană, din cauza numeroaselor defecțiuni de funcționare ale acestor mașini.

Dar munca ei nu era încheiată, ba dimpotrivă. Din când în când cei de dincolo își dădeau seama cum stăteau lucrurile și proiectul „Nisip mișcător” se transformă într-un război nedeclarat, secret și propriu între ea și programatoarele americane. Agenții germani furnizau permanent noi versiuni ale programelor care trebuiau analizate și corupte – era o competiție cu timpul.

Curând folosirea agenților pentru strecurarea în secret a programelor deturnate, respectiv modificate a fost obstrucționată și în final imposibilă, deoarece contraspionajul american descoperise ce se petrecea. Dar Kirst și oamenii din departamentul tehnic au găsit o soluție: într-o încăpere protejată de la subsol a fost instalat special un computer izolat de rețeaua internă, care era legat cu Rețeaua internațională printr-o așa-zisă conexiune ascunsă. De atunci înainte încăperea aceea deveni locul de muncă al Helenei.

Helene vru să afle ce însemna asta, iar Kirst depuse tot efortul să îi explice, dar tot ce spunea acesta suna atât de tehnic bărbătesc, încât ea renunță curând și aprobă dând din cap până acesta termină de vorbit. În orice caz, prin acest aparat era posibil să se lege prin Rețeaua internațională direct la un computer din America, nu venind din Rețeaua internațională, ci ca și cum ar fi acolo.

— De aceea i se spune ascunsă, îi explică Kirst. Deoarece realizăm legătura printr-un întreg lanț de computere interconectate, fără să observe cineva.

— Și de ce nu pot să fac asta din biroul meu? vru să știe Helene.

La care Kirst își stinse țigara și în timp ce scotea o altă țigară spuse:

— Pentru că există pericolul ca în America cineva să observe asta. Și să încerce ca prin această legătură să pătrundă la noi. Dacă reușește asta printr-un computer legat la rețeaua noastră, are acces la toate datele noastre.

Acum Helene înțelese. Renunță să ceară alte explicații și din acel moment lucră doar în subsol. Mai întâi cu ajutorul lui Kirst, ulterior fără el, localiză computere importante din America, obținu acces la ele, copie programele hotărâtoare, le modifică potrivit scopurilor și trimise înapoi versiunile modificate. O colegă, Friedlinde Jersch, strângea între timp reportaje din ziare, scrisori de la cititori și contribuții la forumuri, în care se vorbea despre daune în producția americană, mașini defecte, acumulări de pene în funcționare și alte chestiuni de acest gen și elabora cu acestea un raport zilnic, pe care îl primea și Helene, ca să vadă roadele muncii ei.

Între timp Hitler ordonase atacarea Uniunii Sovietice și unitățile germane de tancuri rulau prin nesfârșita stepă rusească. Tatăl Helenei era îngrijorat de acest pas, la fel Adamek; în producția sovietică încă predomina munca manuală; computerele lipseau aproape cu desăvârșire, așa încât NSA nu avea nicio posibilitate de a interveni.

— Dacă Stalin mută producția de armament în Urali, acolo nu poate ajunge nici aviația noastră, le explică Adamek. Singura noastră speranță este că muncitorul sovietic este recunoscut pentru orice, numai pentru munca efectivă nu.

Cucerirea Moscovei eșuă, ca și a Londrei, și în agenție se vorbi mult timp, dar de cele mai multe ori în șoaptă, despre orașul Stalingrad. Nici asta nu o preocupa pe Helene, deoarece gândurile ei se îndreptau neobosit spre modalitățile de manipulare neobservată a noilor programe.

Într-o dimineață, Helene veni la muncă, își predă telefonul la intrare și coborî în subsolul sumbru, unde tehnicienii nici măcar nu îi aruncară o privire. Însă când vru să descuie ușa încăperii în care se afla computerul izolat o găsi deschisă și când o împinse mirată, dădu cu ochii de un bărbat în salopetă gri, ocupat cu montarea unui tablou electric pe perete de lângă cablul care făcea legătura cu Rețeaua internațională. Din găurile din perete atârnau o mulțime de cabluri învelite într-un izolator gros și prăfuit.

— Ce faceți aici? întrebă Helene cu o indignare a cărei asprime o surprinse și pe ea. Și cine sunteți?

Bărbatul se întoarse spre ea. Avea părul cenușiu, tuns scurt și ochi de asemenea cenușii, aproape albi, care îi dădeau