un aspect înfiorător, de parcă ar fi avut ochi din gheață. Helene nu îl mai văzuse niciodată, era cât se poate de sigură; nu era o apariție pe care să o ignori și nici pe care să o poți uita.

Cu un zâmbet ironic și o voce ușor răgușită, acesta îi spuse:

— Există o explicație. O puteți întreba pe Frau Völkers.

Helene îl privi cu scepticism:

— Faceți modificări la conexiunea mea cu America?

— Ce? Întrebarea părea să îl și surprins. Privi cablul cu atenție și zise:

— Nu. Cablul acesta face legătura cu Berlinul.

— Cum cu Berlinul?

— Cu Universitatea, ca să fiu mai exact. Un experiment științific. Bărbatul se gândi puțin, apoi continuă: Imaginați-vă un program care trebuie să ne învețe ceva despre noi, oamenii. De ce are nevoie un asemenea program? De date, firește.

Helene se gândi la vizita efectuată la Berlin împreună cu celelalte câștigătoare ale concursului pentru programare.

— Are vreo legătură cu Frau Profesor Kroll?

Bărbatul ridică din sprâncene:

— Știți despre ce este vorba?

— Ne-a povestit câte ceva despre asta în urmă cu câțiva ani. Lucra la un model de program care trebuia să funcționeze asemănător celulelor nervoase din creier.

— Da, exact, răspunse bărbatul cu ochi de gheață. Se încearcă realizarea unui program care să învețe să citească. Pentru asta este nevoie de acces direct la Forumul german. El ridică de pe podea capacul negru metalic, îl potrivi bine pe tablou și îl fixă în șuruburi. Adăugă: Așa, acum este gata. Nu vreau să vă mai rețin.

Și o luă pe coridor fluierând încet, cărând trusa cu unelte. Helene îl mai auzi schimbând câteva cuvinte cu tehnicienii, spunând „Da, este în ordine” și râzând. După care ușa grea blindată se închise și se reașternu liniștea.

Pentru siguranță, înainte de a deschide computerul, o sună pe Frau Völkers. Da, o asigură aceasta, totul este în ordine, sunt tehnicienii de la Berlin.

— Dar v-am lăsat pe birou un bilet, adăugă aceasta cu o undă de reproș.

— Ieri-seară nu am mai trecut pe la birou, răspunse Helene.

— Ar fi fost bine să treceți, spuse sec Völkers și Helene regretă că întrebase.

Acum îi părea rău că fusese atât de nepoliticoasă cu bărbatul cu ochi de gheață. Acesta vorbise totuși cu ea, o băgase în seamă.

În mod normal era invizibilă. La analiza programelor de control Helene lucra cu mai mulți tehnicieni, mulți dintre ei vârstnici, dar erau și unii tineri și chiar atrăgători. Și tocmai aceștia din urmă, necăsătoriți, nu luau act de existența ei ca femeie. Ba dimpotrivă, auzise odată întâmplător cum unul dintre ei, pe care îl verificase în baza de date și aflase că nu era căsătorit, tocmai acesta îi spunea unui coleg: „Este adevărat ceea ce se spune: programatoarele sunt ciudate”.

Helene nu lăsă să se vadă că auzise, părând concentrată la munca ei. Constatase că nimic pe lumea asta nu îi dădea o senzație de satisfacție ca munca la un program pretențios. Viața ei spirituală era fără îndoială pe deplin mulțumită recunoscând asta, fără a mai tânji la lucruri imposibile.

Dar mama ei nu cedase ambițiilor. O apostrofa mereu pentru felul în care se îmbrăca și se machia – mai bine zis pentru că nu se machia înainte de a pleca la serviciu – și o dojenea:

— Fă și tu ceva pentru tine!

Helene nu voia. Pentru că dacă ar fi făcut, și-ar fi făcut și speranțe, care mai devreme ori mai târziu ar fi condus-o la deziluzii. Și de acestea era sătulă.

Mama nu înceta să invite la cină candidați la căsătorie, deși Helenei îi era indiferent. Asista tăcută și nici măcar nu mai reținea numele bărbaților, mai tineri ori mai în vârstă, care îi păreau toți respingători.

•••

Era o iarnă îngrozitor de friguroasă. Cărbunii au fost raționalizați și nu mai puteau să încălzească toate camerele pe care le încălzeau de obicei iarna. Între timp, cuvântul „Stalingrad” se auzea și în afara agenției, fără să știe cineva ce se întâmpla acolo. Și dacă existau rețele unde se aflau soldații, telefoanele erau blocate. Din motive și pe căi necunoscute, mai ajungea uneori câte o veste, care se răspândea din om în om: la Stalingrad lucrurile mergeau prost, ofensiva germană a fost oprită de ruși, situația era îngrijorătoare.

La un moment dat, Helenei îi atrase atenția o știre dintr-un ziar, conform căreia în anul 1941 la Weimar au fost 33 de alarme aeriene, dar niciun atac aerian. Din acest motiv, se spunea în continuare în articol, apărarea antiaeriană din jurul Weimarului a fost transferată în diferite locuri aflate în pericol. Se părea că forțele aeriene engleze erau treptat anihilate.

Helene se gândea în ce măsură ceea ce făcea avea importanță. Dacă un pilot englez pierea în urma aterizării forțate, din cauza cedării motorului avionului în zbor, avea și ea o vină?

Da, își răspundea. I se părea ciudat că de la biroul ei ucisese poate mai mulți soldați inamici decât Armin cu tancul lui.

Bine că nu știa exact și nici nu va afla vreodată.

•••

— Cred că ați auzit cu toții…, începu Adamek discuția în cercul său restrâns, în dimineața de 9 decembrie 1941, o zi de marți rece, cu flori de gheață la ferestre.

— Pearl Harbor, zise imediat Lettke.

Se afla în agenție de duminică seara și urmărise toate știrile sosite pe diverse canale.

Toți dădură din cap, cu excepția lui Kirst, care cu ochii roșii și cu o batistă în mână se așezase la cel mai îndepărtat capăt al mesei.

— Pearl Harbor? Îmi pare rău, eu nu sunt la curent.

— Aviația japoneză a atacat duminică dimineața fără niciun avertisment baza navală americană din Hawaii și a scufundat o parte considerabilă a flotei, explică Lettke la un semn afirmativ făcut de Adamek. La șapte dimineața, ora locală, la noi seara la ora șase. Apoi la mai puțin de o oră armata japoneză a atacat Malaezia britanică și în aceeași zi a început invazia în Thailanda, Singapore, Guam, Hong Kong și Wake. La Luzon, cea mai mare insulă a Filipinelor, colonie americană din 1898, au