— Iar ieri, îl completă Adamek, președintele american a vorbit în Congres și a cerut să se declare război Japoniei. Iar Congresul a aprobat doar cu un vot împotrivă. Astfel s-a ajuns în cele din urmă la al Doilea Război Mondial.

Kirst trase zgomotos aer pe nas și întrebă gânditor:

— Cu un singur vot împotrivă?

— O femeie, zise Lettke. O pacifistă, Jeanette Rankin.

— O femeie, repetă Kirst. Ca să vezi…

— Ce va face acum Führerul? se interesă Dobrischowsky.

Adamek ridică din umeri.

— De la Ministerul de Externe se aude că de o săptămână, de când sovieticii au început contraofensiva, Hitler nu mai crede că războiul cu America poate fi evitat. Și se pare că vrea să declarăm noi război Americii, nu invers. Pentru mâine este convocată o ședință a Reichstagului, la care va vorbi. Presupun că va anunța declarația de război.

O tăcere teribil de lungă se așternu în încăpere. S-ar fi auzit și un înger mergând prin cameră.

— Hm…, exclamă Gustav Möller, care își luă ochelarii cu lentile groase de pe nas și începu să îi curețe cu cravata. Noi am făcut tot ce am putut, dar mă tem că americanii încă sunt capabili să producă o mare cantitate de armament cu tot proiectul „Nisip mișcător”.

— Pot să continui eu? întrebă Lettke. În SUA următoarele alegeri au loc abia în 1944. Până atunci Roosevelt rămâne în funcție indiferent dacă eu voi putea sau nu ridica oamenii împotriva lui.

— Noi continuăm, decise Adamek. Facem ceea ce orice german trebuie să facă: ne facem datoria.

Toți dădură afirmativ din cap, inclusiv Eugen Lettke, care își spuse că șeful nu păruse niciodată atât de resemnat. Cu alte cuvinte, el considera războiul pierdut.

Se gândi la acest lucru și a doua zi, când sosi vestea că Germania se afla în război cu America. Seara urmări la televizor discursul lui Hitler, de fapt doar reluarea unor fragmente relevante din discursul mai lung de o oră și jumătate. Apoi se hotărî să reia căutările „ducesei” cu părul roșu și să o găsească înainte de a se duce totul definitiv de râpă.

Iarna 1941-1942 nu voia să se mai termine, prelungindu-se în partea calendarului care de drept aparținea primăverii. Parcă și vremea participa la război, și anume alături de inamic.

La cantina NSA lunea și joia se servea așa-numitul „meniu de la bucătăria de campanie”, de cele mai multe ori o supă ori un preparat foarte simplu. Toate localurile din Reich erau obligate să procedeze la fel. Trebuia într-un fel să mănânce și patria aceeași masă ca soldații de pe front. În plus, de la sfârșitul lui octombrie se reținea zece la sută din salariu, conform ordonanței „Eiserne Sparen”, iar din ianuarie muncitorii din industria armamentului și din minerit trebuiau să facă mai multe ore suplimentare.

S-a format Landwacht din membri SA, SS și din alte organizații, precum și din veterani ai războiului mondial, denumit tot mai des „Primul Război Mondial”. Englezii au bombardat Hamburgul, Lübeckul, Frankfurtul și chiar Berlinul. Era interzisă urmărirea posturilor străine de radio și televiziune sau conectarea prin computere la Rețeaua internațională. În special ultimul lucru era ușor de verificat și de la anunțarea interdicției au fost pronunțate mai multe condamnări la moarte spectaculoase, chiar și din rândul minorilor.

Evreii trebuiau să poarte așa-numita „stea evreiască”. Erau obligați să predea telefoanele și bicicletele, nu aveau voie să aibă animale domestice, nu se mai puteau abona la reviste, le era permis să se tundă doar la frizeri evrei și nu puteau cumpăra carne și lapte. În plus, nu mai aveau voie să părăsească Reichul german.

Cu toate acestea, din când în când dispăreau.

•••

Pe la sfârșitul lunii aprilie tatăl Helenei primi vestea că fostul său mentor, profesorul Wegner, murise la o vârstă înaintată.

— Bineînțeles că va trebui să mergem acolo, declară tatăl, și pe 24 aprilie, într-o vineri rece, cu vânt puternic, părinții plecară la Linz, unde decedase savantul.

Când se întoarse seara de la agenție, Helene fu pentru prima dată singură acasă. Berta, camerista, era de două săptămâni la Frankfurt, unde trebuia să se ocupe de mama ei muribundă. Bucătăreasa își luase liber în acea seară, se întâlnea cu noul ei admirator, un polițist mai vârstnic, transferat în Ucraina. Deci cu siguranță că nu se va întoarce până a doua zi dimineața. Pe grădinar fuseseră nevoiți să îl concedieze cu mai bine de o jumătate de an în urmă, pentru că nu le mai ajungeau banii. Războiul cerea tuturor jertfe, spusese tatăl.

Singură acasă! Cât de bizar se simțea! Încăperile erau reci și întunecoase, nu se auzea niciun zgomot în afară de susurul frigiderului din bucătărie. Cât de goală i se părea scara, când se stingea lumina și știa că nu mai era nimeni în casă! Chiar și cunoscutele scârțâieli ale scândurilor dușumelei i se păreau străine. Ce trosnea acolo? Afară bătea un vânt rece care se strecura pe sub obloanele ferestrelor, făcând un zgomot înspăimântător!

Helene se duse în camera ei, ca de obicei, ca să se îmbrace în ceva comod și să își pună telefonul la încărcat. Apoi intră în bucătărie. Johanna îi promisese că îi va pregăti o cină pe care va trebui doar să o încălzească. Ceea ce și avea de gând să facă: oala era în frigider și lângă ea un bilet în care i se spunea exact ce avea de făcut, de parcă ea nu ar mai fi văzut în viața ei o sobă. Mustăci. Pentru Johanna va rămâne fetița pentru care trebuia întotdeauna să aibă la îndemână ceva dulce, când aceasta intra în bucătărie.

Însă pregătirea mesei mai putea aștepta, nu îi era foame. Plus că voia ca mai întâi să dea drumul la căldură, în casă era de-a dreptul frig! Coborî la subsolul unde se afla centrala și găsi pregătiți cărbunii care trebuiau puși în arzător. Cele mai multe calorifere erau închise. În afară de bucătărie și de una dintre băi, mai era încălzită doar camera de zi,