După ce focul se aprinse, Helenei i se făcu chef să dea o raită prin casă.

Era mult prea liniște, o liniște funestă, chiar dacă țevile caloriferelor începuseră să pocnească ușor. De fapt, casa era mare, mult prea mare pentru o singură familie. Tatăl o moștenise de la tatăl lui, familia Bodenkamp locuia aici de trei generații. Bunicii lui avuseseră copii mulți și numeroși servitori. Tatăl avusese trei frați mai mari, toți trei medici, în tradiția familiei. Cei trei muriseră devreme, doi în război și unul de septicemie.

Ce mare era casa. Și goală. Atât de singuratică. Exact cum se simțea ea. Acest gând îi veni în timp ce intră în camera lui Armin, neatinsă de la moartea lui. Patul și-l făcuse el însuși, înainte de a pleca spre noile fapte de eroism. Și pentru a nu se mai întoarce.

Colindă încăperile mai departe. Peste tot se așternuse praful. Se vedea că Berta nu mai era aici.

Urcă scara îngustă care ducea la camerele de la mansardă. Când fusese ultima oară în acest loc? Nu mai știa. Mai venea cineva aici? Era o parte a casei de care uitase. În câteva încăperi erau depozitate lucruri, mobilă acoperită, cutii pline cu tot felul de lucrușoare, dar cele mai multe camere erau goale. Mai demult aici stătuseră servitoarele, dar acum Berta și Johanna locuiau în anexă, care era mult mai frumoasă și chiar mai modernă decât clădirea principală.

Dar pentru că asta își propusese, Helene trecu prin toate încăperile. Simți miros de praf, dar în mod ciudat, și mirosuri care îi aminteau de copilărie. Într-un colț descoperi resturi de paie vechi, uscate, de la culcușul pe care i-l pregătise iepurașului. Își trecu degete printre paie, își aminti ochii negri și mari ai animalului și își dădu seama că lăcrimează la această amintire.

Se uită prin fereastra îngustă de sub tavan, gândindu-se de câte ori stătuse aici, privind grădina și visând. Se lăsa întunericul, peisajul era scufundat în lumina difuză, pe cerul roz atârnau nori din vată jumulită. Magic. Seara întreagă era într-un fel magică.

Și tocmai când se gândea la asta, văzu la poartă un soldat în uniformă, nehotărât, de parcă nu ar avea curajul să intre. Helenei îi păru cunoscut și o fulgeră un gând dureros că ar fi putut fi Armin, declarat mort dintr-o eroare, dintr-o confuzie, în timp ce el era prizonier. Fusese eliberat și revenise acasă!

Și deși își spunea că era imposibil, se întoarse repede și fugi pe scări până la ușa de la intrare, apoi până la poartă, unde îl recunoscu pe bărbatul care purta uniforma Wehrmachtului: era Arthur.

— Oh! exclamă Helene. Hallo, Arthur.

— Hallo, răspunse soldatul timid. Helene, nu-i așa?

— Da, zise ea bucuroasă că o recunoscuse și consternată că nu era sigur.

Dar și ea îl recunoscuse cu greu. Avea părul tuns scurt militărește, ca toți soldații. Doar ochii îi erau tot albaștri, albaștri ca lavanda înflorită.

— Bodenkamp, continuă el confuz, mi-am amintit. Adresa am găsit-o în cartea de telefoane. La gară mai au una din 1934. Cred că nu s-au mai tipărit, nu?

— Cred că da, spuse Helene și își împreună mâinile pe piept.

Vântul devenise tăios de rece acum, când soarele dispărea la orizont și ochii lui Arthur păreau întunecați.

— Frumos. Privirea lui trecu peste straturile care căpătaseră iarna culoare maronie, de la frunzele putrezite. Este frumos la voi. Când vine primăvara…

— Care întârzie îngrozitor anul acesta, continuă Helene frecându-și brațele. Deși nu era atât de rece. Era suportabil. Stai mult la Weimar?

El surâse.

— Cel puțin așa am de gând. Arătă către tăblița din alamă de lângă poartă: Medic. Este o profesie nobilă. Mă refer la tatăl tău. Se vorbește deseori despre el. A introdus penicilina. La câți oameni le-a salvat viața… Trebuie să fie un sentiment plăcut să știi că ajuți oamenii.

Helene tremura.

— Ia spune-mi, nu tremuri în uniforma ta subțire? Eu zic că este groaznic de frig afară. Nu vrei să intri la un ceai fierbinte sau altceva?

El privi îngândurat în gol.

— Ah, știi… pe front am înghețat atât de mult, mi-au înghețat și trupul, și sufletul…

— A fost doar o invitație, răspunse în grabă Helene. Dacă trebuie să pleci…

El o privi aproape înspăimântat:

— Nu, nu, scuză-mă. Căzusem pe gânduri. Un ceai fierbinte chiar ar fi grozav.

— Atunci intră.

Ea îi deschise poarta, îl lăsă să intre, trase din nou zăvorul și o luă înainte în tăcere, auzind pașii lui în urma ei pe asfaltul ud. Oare își va da seama că este singură acasă? Ridică privirea și văzu luminile pe care le lăsase aprinse.

Va fi bine.

El se descălță la ușă înainte de a intra. Helene îl conduse în bucătărie și spuse degajată:

— Bucătăreasa noastră are liber în seara aceasta, vine mai târziu.

Puse apă la fiert pentru ceai.

Arthur tăcea, se lipi de calorifer. Deci îi fusese frig!

Helene abia reușea să își controleze mâinile și vesela pentru ceai zdrăngăni când o așeză pe masă. Fu cât pe ce să scape zaharnița. Era nervoasă? Da, era nervoasă. Totuși el nu îi va face niciun rău, nu? Nu va abuza de situație pentru a deveni insistent? Și chiar dacă…

Simțea o neliniște ciudată în stomac și constată cu surprindere că nu ar avea nimic împotrivă dacă el ar deveni insistent.

— Părinții mei nu sunt acasă, zise ea repede, ca să nu îi piară curajul. Au plecat la o înmormântare.

— Oh, răspunse el dând grav din cap. Pe o asemenea vreme moartea este și mai tristă.

Helene pusese mâna pe mânerul ceainicului. Căldura îi făcea bine.

— Sunt la Linz. O fi vremea ca pe aici?

— Probabil. Mai mult ori mai puțin.

— Se întorc abia duminică.

— Și tu ești singură atât timp?

— Nu mă deranjează.

Îi făcea bine să spună asta. Ceainicul începu să fluiere. Luă capacul și turnă ceaiul. Nu era un ceai bun, ci un amestec de ierburi. De când cu embargoul impus de aliați, doar asta se mai găsea. Pe pachet scria Deutsche Heimat.

Un moment îi