fu greu să mai găsească un subiect de discuție. El stătea lipit de calorifer, se uita la ea și nu spunea nimic.

— Deci ai fost pe front, zise Helene în cele din urmă.

El dădu afirmativ din cap.

— Grupul de Armate Centru. Wjasma.

— În ultimul timp se aud tot mai puține lucruri despre frontul din est.

— Îmi imaginez.

— Și de cele mai multe ori nu poți fi sigur că sunt adevărate. Fiecare interpretează altfel.

El tuși.

— Da, ciudat. Cu cât avem mai multe surse de informare, cu atât știm mai puțin.

Poate că de vină era pur și simplu frigul. Poate că el se va mai dezmorți.

— Ai primit o permisie ca să vii în țară, presupuse Helene.

Arthur inspiră zgomotos, se îndreptă și își trase umerii în spate.

— Voiam să mă duc la sora mea. Dar nu este acasă.

— Neplăcută situație. Și părinții?

— S-au mutat anul trecut la Freiburg. Tatăl meu a primit o slujbă acolo.

— Freiburg… nu este departe.

— Hm…

Helene simțea că își pierdea răbdarea, nu voia să mai aștepte cu ceaiul. Scoase sita ceainicului și o puse în chiuvetă. Mai bine un ceai mai slab decât să nu ai nimic de spus.

Umplu ceștile, se așeză la masă și întrebă:

— Zahăr vrei?

El clătină din cap, se așeză în fața ei, apucă ceașca fierbinte cu ambele mâini și luă o sorbitură.

— Da, aș vrea.

Helene îi întinse zaharnița.

— Nu este prea bun, nu?

— În armată ceaiul are gust de fân opărit. Ridică din umeri și adăugă: Probabil este același.

El luă o bucățică de zahăr, o puse în ceai și din nou discuția păru să fi luat sfârșit.

— Dacă sora ta nu este aici, ce o să faci? Adică unde te vei duce?

— Asta este problema, recunoscu el. Luă o înghițitură mai mare de ceai, părând că degustă fiertura. Apoi o privi cercetător și întrebă: îți pot mărturisi ceva?

— Ce anume? se miră Helene.

Arthur puse ceașca de o parte, scoase din buzunarul de la piept un bilet, îl despături cu grijă și i-l întinse peste masă.

— Este un bilet de concediu. Acesta îi permite unui soldat să călătorească.

Helene se aplecă deasupra hârtiei și citi. Pe bilet scria că Christian Hacker are dreptul la concediu în țară, la München, până pe 28 aprilie.

Ea ridică mirată privirea.

— Eu credeam că te cheamă Arthur.

— Așa mă cheamă. Arătă către bilet spunând: L-am furat de la un camarad. Mai avea de stat doar două ore de pază când l-a ucis un rus. Un lunetist. Nu a avut nicio șansă.

Helene luă îngrozită mâna de pe hârtie.

— Am ajutat la transportul cadavrului, povesti pe un ton neutru Arthur. Și când l-am pus lângă ceilalți morți și am rămas singur, m-am gândit că nu mai are nevoie de bilet. Trase adânc aer în piept și adăugă: Am fost colegi de cameră. Logodnica lui era la München.

Helene analiză în minte povestea: ce se întâmplase și ce însemna.

— Poți avea probleme, constată ea în cele din urmă.

Arthur râse.

— S-ar putea spune și așa. Ce am făcut eu se cheamă dezertare. Se sancționează cu condamnarea la moarte. El mai luă o gură de ceai și continuă: Dar eu nu am mai suportat toată nebunia. Am vrut să mă ascund la sora mea, până când se termină războiul acesta blestemat. Dar acum îmi dau seama că a fost o idee nebunească. Cu siguranță că acolo mă vor căuta prima dată.

Helene se aplecă din nou asupra hârtiei și puse degetul pe numărul din cincisprezece cifre al documentului.

— Dacă cineva ar fi băgat acest număr într-un computer, te-ar fi înșfăcat imediat.

— Da. Dar nimeni nu a făcut asta. Serviciile în spatele frontului nu sunt atât de dotate. Din buzunar mai scoase un cartonaș uzat și adăugă: Biletul de concediu și documentul personal, nimeni nu a vrut să vadă mai mult. Eu și Christian am fost des confundați. Desigur și asta m-a ajutat.

Helene îl privi, încercând să înțeleagă ce însemnau toate acestea și nu mai știu ce să spună. Nici el nu mai spuse nimic. Se așternu o liniște, de parcă acum se sprijinea pe umerii lor întreaga casă, mare, goală, tăcută, plină de lucruri nespuse.

— Și acum? întrebă ea după un timp cu mare greutate.

— Nu știu. El privea țintă tăblia mesei. Nu mă pot întoarce. Și nici mai departe nu pot merge.

Helene apucă ceașca, ca pe un colac de salvare, și sorbi îndelung, apoi se auzi vorbind, deși nu putea să creadă că era ea:

— Poți sta aici până mâine. Apoi vine bucătăreasa. Și camerista.

Care descoperise și îi spusese mamei de ascunzătoarea iepurașului.

— Și părinții mei. Până atunci trebuie să găsim o soluție.

•••

Helene se hotărî să îl găzduiască în camera lui Armin. Era cel mai simplu. Patul era deja făcut, ea va schimba așternutul mâine-dimineață.

— Îți este foame? îl întrebă.

Arthur dădu ezitant din cap:

— Puțin.

Îi încălzi mâncarea, ghiveci cu slănină, o porție mare, fiindcă bucătăreasa era de părere că ea era prea slabă. I-o puse în față lui Arthur, care, flămând, înghiți tot de parcă nu mâncase nimic de mai multe zile.

Și așa și era.

— Nu am putut să cumpăr nimic cât am călătorit cu trenul, povesti el jenat. Dacă aș fi folosit cardul s-ar fi aflat imediat unde mă aflam.

Helene confirmă. Și să fi luat cu el cardul prietenului mort ar fi fost inutil, mai întâi pentru că acesta ar fi fost anulat în cel mai scurt timp, cel târziu la anunțarea morții la evidența populației, și apoi chiar dacă anunțarea se făcea cu întârziere – ceea ce era posibil într-o zonă de război –, datele ar fi fost memorate și pe baza acestui card s-ar fi descoperit încotro plecase Arthur.

Însă era evident că nimănui nu îi trecuse prin cap faptul că el putea să circule cu biletul de concediu al mortului. Altfel ar fi fost suficient să fie dat în urmărire numele.

— Și telefonul tău?

— L-am lăsat acolo.

— Bine.

Ea încercă să își imagineze totul. Wjasma se afla cam