Evident, soţia primarului fu şocată să o vadă din nou. Părul ciufulit îi era umed şi ridurile i se adânciră când observă furia vădită pe chipul de obicei palid al lui Liesel. Deschise gura, dar nimic nu ieşi, ceea ce a fost în realitate convenabil, pentru că Liesel avea de gând să conducă discuţia.

– Credeţi, zise ea, că mă puteţi cumpăra cu cartea asta? Vocea ei, deşi tremurătoare, se repezi la gâtul femeii. Furia scânteietoare era puternică şi înfricoşătoare, dar fata a reuşit să-şi continue cuvântarea: Îmi daţi Saumensch-ul ăsta de carte şi credeţi că va face ca totul să fie bine când o să mă duc să-i spun mamei că tocmai am pierdut ultimul client? În timp ce dumneavoastră staţi aici, în conac?

Braţele soţiei primarului.

Atârnau.

Faţa i se descompuse.

Liesel însă nu dădu înapoi. Azvârlea cuvintele direct în ochii femeii:

– Dumneavoastră împreună cu soţul. Stând sus, aici.

Deja devenea duşmănoasă. Mai duşmănoasă şi mai rea decât credea că este capabilă.

Jignirea cuvintelor.

Da, brutalitatea cuvintelor.

Le convoca dintr-un loc pe care abia acum îl recunoştea şi le repezea către Ilsa Hermann.

– Oricum, era şi timpul, o informă ea, să vă ocupaţi de rufele alea împuţite. Era şi timpul să acceptaţi ideea că fiul dumneavoastră este mort. A fost omorât! A fost sugrumat şi tăiat acum mai bine de douăzeci de ani! Sau a murit de frig? În orice caz, e mort! E mort şi este jalnic să staţi aici tremurând în propria casă şi să suferiţi pentru asta. Credeţi că sunteţi singura?

Imediat.

Fratele ei fu lângă ea.

Îi şopti să se oprească, dar şi el era mort şi nu avea rost să-l asculte.

A murit în tren.

L-au îngropat în zăpadă.

Liesel îl privi fugitiv, dar nu se putea opri. Nu încă.

– Cartea asta, continuă. Îl împinse pe băiat pe scări, făcându-l să cadă. Nu o vreau. Cuvintele erau rostite mai încet acum, dar încă erau fierbinţi. Aruncă Omul care fluiera la picioarele în papuci ale femeii, auzindu-i pocnetul când a aterizat pe ciment. Nu vreau cartea dumneavoastră mizerabilă.

De data asta, reuşi. Rămase tăcută.

Gâtul ei era sterp acum. Niciun cuvânt cale de kilometri întregi.

Fratele ei, ţinându-se de genunchi, dispăru.

După o pauză stânjenitoare, soţia primarului se lăsă pe vine şi luă cartea. Era dărâmată şi înfrântă, dar, de data aceasta, nu din pricina efortului de a zâmbi. Lisei putea vedea acest lucru pe faţa ei. Sânge îi curgea din nas şi pe buze. Ochii îi erau înnegriţi. Tăieturi erau deschise şi o serie de răni îi apăreau la suprafaţa pielii. Toate din cauza cuvintelor. Din cauza cuvintelor lui Liesel.

Cu cartea în mână şi ridicându-se, însă rămânând cu trupul încovoiat, Ilsa Hermann dădu să îşi ceară scuze din nou, dar propoziţia nu răzbi printre buze.

„Pocneşte-mă, se gândi Liesel. Haide, pocneşte-mă!”

Ilsa Hermann nu o pocni. Se retrase încet înăuntru, în aerul hidos al casei frumoase, iar Liesel rămase singură încă o dată, încercând să nu se clatine pe trepte. Îi era teamă să se întoarcă pentru că ştia că, atunci când o va face, va descoperi că învelişul de sticlă al Molchingului fusese sfărâmat şi ea va fi bucuroasă de asta.

Ca o ultimă sarcină a slujbei tocmai pierdute, citi scrisoarea pentru ultima dată şi, când ajunse aproape de poartă, o mototoli cât putu de strâns şi o aruncă spre uşă ca şi cum ar fi fost o piatră. Nu am idee la ce se aştepta hoţul de cărţi, dar mingea de hârtie lovi măreaţa suprafaţă de lemn şi se rostogoli înapoi pe scări. Ateriză la picioarele ei.

– Tipic, rosti ea trimiţând-o cu un şut în iarbă. Inutil.

De această dată, în drum spre casă, îşi imagină soarta hârtiei la următoarea ploaie, când, reparată, casa de sticlă a Molchingului va fi întoarsă cu susul în jos. Deja putea vedea cuvintele dizolvându-se literă cu literă, până când nu mai rămânea nimic. Doar hârtie. Doar pământ.

Acasă, după cum i-a fost norocul, când Liesel intră pe uşă, Rosa era în bucătărie.

– Şi? întrebă ea. Unde sunt hainele de spălat?

– Nu-i nimic de spălat azi, îi spuse Liesel.

Rosa se aşeză la masa din bucătărie. Ştia. Brusc, păru mult mai în vârstă. Liesel îşi imagină cum ar fi arătat dacă şi-ar fi dezlegat cocul şi ar fi lăsat părul să-i cadă pe umeri. Un prosop cenuşiu de păr elastic.

– Ce ai făcut acolo, Saumensch mic?

Propoziţia era amorţită. Nu-şi putea aduna veninul obişnuit.

– Este vina mea, răspunse Liesel. Cu totul. Am insultat-o pe nevasta primarului şi i-am spus să înceteze cu plânsul după fiul ei mort. I-am spus că-i jalnică. Atunci te-au concediat. Asta am făcut. Se duse la lingurile de lemn, luă câteva şi i le puse în faţă. Alege-ţi!

Rosa atinse una şi o ridică, dar nu o folosi.

– Nu te cred!

Liesel era prinsă între nefericire şi neputinţa de a înţelege. Singura dată când voia cu disperare un Watschen şi nu putea să primească unul!

– Este vina mea.

– Nu este, zise mama şi chiar se ridică şi îi mângâie părul soios, nespălat. Ştiu că nu ai spune lucrurile alea.

– Le-am spus!

– Bine, le-ai spus.

După ce plecă din încăpere, auzi lingurile de lemn zăngănind în timp ce erau puse înapoi la locul lor, în borcanul de metal. Până să ajungă în dormitor, toate, inclusiv borcanul, au fost aruncate pe podea.

Mai târziu, a coborât în pivniţă, unde Max stătea în întuneric, cel mai probabil boxând cu Führerul.

– Max? Lumina era slabă – ca o monedă roşie plutind în colţ. Poţi să mă înveţi cum să fac flotări?

Max îi arătă şi uneori îi ridica trunchiul ca să o ajute, dar, în ciuda aspectului ciolănos, Liesel era puternică şi îşi putea susţine greutatea trupului destul de bine. Nu a numărat câte a făcut, dar, în acea seară, la flăcăruia din subsol, hoţul de cărţi a executat destule flotări cât să o doară vreme de mai multe zile. Chiar şi atunci când Max a sfătuit-o să se oprească, fiindcă deja făcuse prea multe, a continuat. În pat, a citit cu papa, care îşi dădea seama că era ceva în neregulă. Era prima oară după o lună când