— Eu sînt Valerian și mi se spune că sînt cel mai înțelept, adăugă. Ieronim s-a gîndit la Boddhisattva pentru că a voit să detașeze problema libertății din contextele în care a fost dezbătută pînă acum – iudeo-creștin, existențialist, marxist – și s-o plaseze într-o altă perspectivă, într-o perspectivă nouă. Și ca să nu spună de la început că este nouă, a camuflat-o sub un termen exotic: Boddhisattva… Așa este, Ieronim?

— Cam așa, răspunse Ieronim, zîmbind melancolic. Pentru că, Doamnă, continuă întorcîndu-se către Marina, noi, cîțiva, am ajuns mai demult la concluzia că numai prin teatru, adică prin spectacol (incluzînd, evident, mimul, coregrafia, corul), numai prin spectacol am putea izbuti să arătăm că, deși condiționați și îngrădiți din toate părțile, noi, ca și contemporanii noștri din celelalte țări și continente, nu sîntem asemenea șoarecilor prinși în cursă…

— Chiar dacă cineva e gata să ne stropească cu gaz și să ne dea foc, adăugă Valerian.

— Și vă rugăm să păstrați această imagine, interveni Făgădău, căci Buchenwald asta înseamnă: locul unde oamenii au fost prinși și carbonizați ca șoarecii într-o cușcă stropită din belșug cu gaz… Iartă-mă, Ieronim, adăugă. Acum, spune înainte…

— Ar fi multe de spus, reluă Ieronim. Dar dacă, așa cum credem noi, numai spectacolul poate arăta că oamenii din zilele noastre nu sînt în situația șoarecilor prinși în cursă, trebuie să precizăm modalitatea libertății de care dispun. Este evident, bunăoară, că într-o situație-limită, ca la Buchenwald, libertatea nu poate fi decît interioară. Așadar, aproape imposibil de verificat de ceilalți din jur. Pe de altă parte, acea libertate interioară absolută nu se dobîndește ușor. În fond, cucerirea ei este tot atît de dificilă pe cît este cucerirea libertății exterioare, bunăoară evadînd dintr-o închisoare modernă…

Fata se apropie și-l bătu pe umăr.

— Fiind cea mai tînără, se adresă Marinei, sînt considerată și cea mai nepricepută. Deși am un nume frumos: Sofia Speranția. Dar, Ieronim, adăugă repede, pentru că vorbim de libertate și afirmăm că nu sîntem asemenea șoarecilor prinși în cursă, ce ne facem acum, în cazul acesta: e vorba de o fetiță bolnavă pe care cîinii tăi ar face-o să rîdă, și poate i-ar grăbi însănătoșirea. Și, totuși, uite, numai pentru că ninge întruna de aseară, nu putem face nimic! Iar dacă va ninge toată noaptea asta, chiar dacă ți se va da camionul teatrului, tot nu vei mai putea ajunge pînă la ea… Stă departe, doamnă? întrebă întorcînd capul.

— Destul de departe, răspunse Marina. Dar nu vă mai gîndiți la ea, adăugă ridicîndu-se din jilț. M-ați liniștit voi. Știu acum că nu se va întîmpla nimic. Și îndată ce se va potoli ninsoarea…

Se întrerupse pe neașteptate și-și opri privirile în fundul sălii, unde se distingea, anevoie, un perete curios reparat, care părea o ușă blocată cu scînduri, bătute una peste alta, oarecum la întîmplare.

§

— Dacă nu e vorba de o întîlnire cu adevărat importantă, spuse Manole subliniind cu înțeles cuvîntul, te rog să mai ai puțină răbdare. Așa ceva n-ai să întîlnești pe acolo, pe la Charlottenburg, de unde vii tu…

— Ca să fiu foarte sincer, spuse Condurachi, acum vin de la Zürich.

— Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, continuă Manole. A spus că vine exact după un an, și atît cît cunosc eu, adică foarte puțin, nu mă îndoiesc că va veni… Dacă ți-e cald, adăugă, scoate-ți haina…

Condurachi se apropiase de tablou.

— Nu, nu mi-e cald, spuse. Dar nu văd ce-ar mai putea schimba, ce-ar mai putea adăuga. Este pur și simplu perfect. Evident, eu nu mă pricep în pictură…

— Nici eu, îl întrerupse Manole. Dar m-a fermecat îndată ce-am dat cu ochii de el.

— E cel mai frumos corp de femeie pe care l-am văzut vreodată, în pictură, în sculptură sau în realitate. Se întoarse către Manole și-l întrebă zîmbind: Dar ce-a spus, Generăleasa? Cum de l-a acceptat?

Manole începu să rîdă:

— La asta nu ne gîndisem. Și, evident, numai aici, în salon își are locul. Ce folos să-l fi atîrnat într-una dintre odăile noastre, unde nu intră nimeni? Ei bine, cînd s-a întors Generăleasa și a dat cu ochii de tablou, a înlemnit. Nu știam ce să credem: îi place, nu-i place? Și deodată a exclamat: „E foarte frumos, e admirabil. Dar nu-l putem ține aici…” „De ce? am întrebat-o. Pentru că e un nud de femeie?” Ea s-a uitat curios la mine, după obiceiul ei, și mi-a spus: „Manolache, eu nu mă sperii de un cur de femeie, așa cum nu m-am speriat, în tinerețea mea, nici de un cur de bărbat!… Dar știi că pe-aici se vîntură atîția copii…” Într-un fel, avea dreptate, adăugă Manole. Și-atunci, ne-am înțeles ca de sărbători, cînd vin rudele și copiii, să acoperim tabloul cu o perdea, așa cum acoperim oglinda…

— În fond, îl întrerupse Condurachi, aproape că nu mai poți spune că e un nud de femeie. E mai degrabă un corp de zeiță…

— Așa spunea și ea, Zamfira, cînd mi l-a arătat. „Vă aduc o zeiță în casă”, spunea. Rămase o clipă pe gînduri, apoi începu din nou să rîdă: De altfel, așa ne-am cunoscut. Eram aici, cu Luchian, și auzim soneria. Am deschis eu. O femeie necunoscută, de vreo cincizeci de ani, aproape sărăcăcios îmbrăcată și totuși, nu știu cum să spun, cu mult gust. Părea suferindă, obosită; de-abia izbutea să zîmbească. Și totuși avea ceva nobil și, cum să spun, „enigmatic” în figura ei. „Maestrul Manole Antim? întrebă. Am auzit că sînteți oameni cu stare și că vă plac lucrurile frumoase. Nu vreți o zeiță? Nu e vorba de o zeiță din Antichitate, ci una din zilele noastre. Acum zece ani, am fost la nunta ei…” Făcu semn unui tînăr care rămăsese afară și pe care nu-l văzusem cînd deschisesem ușa. Tînărul intră, ne salută timid și, proptindu-și tabloul de genunchi, începu să-i desfacă