sforile. Apoi a scos pînza cu care fusese acoperit și s-a dus să rezeme tabloul de jilțul Generălesei. Luchian și cu mine am împietrit. „E cu cîțiva centimetri mai scundă decît originalul, ne-a spus. Cînd am văzut-o ultima oară, zeița împlinise optsprezece ani și avea doi metri patruzeci și cinci.”

— Adevărat? exclamă Condurachi.

— Nu, astea făceau parte din, mă rog, să zicem „misterul” ei. Inventa tot felul de întîmplări stranii, așa cum își inventase nu știu cîte nume și pseudonime. O chema, de fapt, Zamfira, dar prietenii îi spuneau Marina. Ea pretindea că, de fapt, nu e pictoriță, că adevărata ei vocație e sculptura.

— Zamfira și mai cum? îl întrerupse Condurachi.

— Bănuiesc că o cheamă, sau a chemat-o, Darvari.

Condurachi clătină neîncrezător din cap:

— N-am auzit niciodată de o sculptoriță sau o pictoriță cu acest nume.

— Evident că nu. Pentru că, am aflat mai tîrziu, de altfel cu totul întîmplător, că la expoziții își semnează operele cu fel de fel de nume sau pseudonime. Și cum nu prea vrea să vîndă – nu vinde decît la străini, sau în orașele de provincie – e necunoscută…

— Curios! exclamă Condurachi apropiindu-se din nou de tablou. Atunci de ce-a venit să vă ofere Zeița?

Manole începu să se plimbe, cu mîinile la spate, parcă ar fi vrut să-și ascundă nervozitatea.

— Dacă e adevărat ce ne-a spus, lucrurile s-ar fi petrecut așa. Vărul ei, Dragomir, avea nevoie urgentă, adică în două, trei zile, de o anumită sumă. Ea l-a asigurat – evident, a recunoscut în fața noastră că-l mințise – l-a asigurat că avea de încasat nu știu cîte mii de lei de la niște comenzi mai vechi și că nu are de făcut altceva decît să ceară clienților să elibereze cecurile pe numele lui. Nu știu ce-a crezut și cît a crezut acest Dragomir. Îți repet ce mi-a spus ea: că s-a suit în trăsură cu vreo patru-cinci lucrări – acesta era, ne-a asigurat, singurul tablou, restul, sculptură – și s-a dus la cîteva adrese, de oameni cu stare, dar nu colecționari de meserie. Și, evident, prețurile erau atît de derizorii, încît n-a avut nici o dificultate. Pretindea că știa de noi, că cineva din familia ei cunoscuse pe nu știu cine din familia noastră; bref, ne-a oferit Zeița. Prețul era cam tot atîta cît trebuie să fi fost costul ramei…

— E de necrezut! exclamă Condurachi.

— Dar, evident, a pus această condiție: că va veni după un an…

Se îndreptă grăbit spre tablou și din spatele ramei desprinse cu grijă o hîrtiuță.

— Uite, scris chiar de mîna ei: 12 iulie 1930. Și azi sîntem în 12 iulie 1931…

Văzîndu-l că se uită nervos la ceas, Manole adăugă:

— Fă un efort și mai stai încă cinci, zece minute. N-are să-ți pară rău…

Condurachi se așeză resemnat în fotoliu și-și căută tabachera.

— Numai de s-ar ține de cuvînt și ar veni, spuse.

§

— …Îndată ce se va potoli ninsoarea, repetă Marina absentă, vin eu cu o mașină bine încălzită. Mașina unui prieten din corpul diplomatic…

Parcă de-abia acum își dădu seama cît e de vastă și de ruinată sala. Se îndreptă încet către cămin și-l privi cu atenție. Sub cenușă, se mai zăreau resturi din jăratic, pîlpîind brusc, la răstimpuri, cînd, pe sub ușă, ajungea pînă aici viscolul. În gura căminului rămase, doar pe jumătate carbonizat, un picior de lemn, neașteptat de gros. Cînd întoarse mirată capul, Ieronim zîmbi.

— Credeți că e picior de masă? întrebă. Nu. Picioarele de masă le-am ars săptămîna trecută. Acesta e picior de cuier. Cel mai gros cuier din tot cartierul. Mîndria Generălesei!

Marina tresări, parcă ar fi pătruns-o deodată frigul, și-și încheie nasturii mantalei, pînă sus. Apoi porni mai departe, de-a lungul pereților goi, cu zugrăveala căzută, cîrpită pe alocuri cu cartoane și jurnale nepriceput lipite.

— Dar ce-o să faceți într-o zi, două? Nu mai aveți nimic de ars. Nu puteți arde și aceste cîteva scaune care v-au mai rămas!

Ieronim începu să rîdă; părea deodată foarte binedispus.

— Mai sînt destule lucruri prin celelalte încăperi, și arătă vag cu brațul în jurul lui. Iar în pod a mai rămas cîte ceva; pachete cu cărți și ziare, lăzi vechi și alte nimicuri. Știți, adăugă coborînd glasul, casa ar fi trebuit să fie dărîmată astă-toamnă. Dar s-au ivit anumite încurcături… În orice caz, la primăvară nu mai scapă. Au de gînd să construiască aici un imobil de douăsprezece etaje.

Marina îl ascultase fascinată, fără să-și poată desprinde privirile de buzele lui.

— Dar pînă atunci? întrebă. Pînă atunci, ce-o să faceți? Iarna de-abia a început…

Ieronim ridică din umeri.

— Aici nu mai locuiește nimeni. Venim doar pentru repetiții. Fiecare dintre noi avem, pe unde a dat Dumnezeu, cîte un pat cald…

— Și, totuși, trebuie să vă adunați aici, pentru repetiții, reluă Marina privind melancolic în jurul ei.

— Mai avem, v-am spus, diferite obiecte combustibile. Și chiar aici, uite, acolo, vedeți, ne-a mai rămas dulapul. E un dulap cum nu s-a mai făcut altul de o sută de ani. L-a adus un unchi al meu din Bavaria. Are vreo patru, cinci sute de kilograme. Ne încălzește cel puțin o săptămînă…

Dar Marina nu-l mai asculta. Se apropiase, grăbind ușor pasul, de colțul din stînga, de lîngă ușă. Acolo, peretele părea mai bine conservat. Doar cîteva crăpături adînci, înălțîndu-se către tavan. Și, în mijloc, o suprafață mai puțin decolorată, cu marginile aproape regulate. Numai cînd se apropie la cîțiva pași, își dădu seama că se înșelase. Peretele era tot atît de zdrențuit ca și restul sălii.

— Dar de ce Buchenwald? întrebă ea pe neașteptate, cu un glas surprinzător de puternic. Ce știți voi de Buchenwald?

— Nu, nu, doamnă! o întrerupse Marcian. Vă rog să-mi iertați tonul, dar așa sînt eu, arțăgos din fire. Oricare dintre noi, astăzi, înțelegem esența și mesajul Buchenwaldului. Dar nu asta e problema. Problema începuse să v-o explice Ieronim, adineauri, cînd, din nefericire, a intervenit cine nu trebuia să intervină…

— Băiețaș, fii atent la ce spui, îl mustră Maria da Maria. Nu sîntem singuri.