class="_-body_b50-bodytext">— Cer iertare celor în drept, continuă Marcian scoțîndu-și brusc ochelarii și așezîndu-i în buzunarul de sus al paltonului. Dar dacă doamna a fost acceptată în secretele spectacolului nostru, măcar să afle esențialul. Anume, ce spunea Ieronim: că libertatea interioară este aproape întotdeauna irecognoscibilă. Să ne închipuim că se aflau acolo, printre condamnații la incinerare, sfinți, martiri, Boddhisattva, numiți-i cum veți voi. Odată ce, din caritate, din dragoste pentru semenii lor au refuzat soluția, să-i spunem magică, a miracolului – porți deschise ca prin farmec, ziduri abolite etc. – și au acceptat, aparent, condiția celorlalți, cum și-ar fi putut arăta altfel libertatea pe care…

— Ia priviți! întrerupse Maria da Maria, ridicînd brațul.

Făgădău călca apăsat, grav, parcă ar fi avut cizme de campanie, cu mîinile în șolduri. Se opri în fața unui tînăr înalt, slab, cu ochii adînciți în orbite.

— Tu ești ăla care, așa și pe dincolo, ziceai că ești fachir?

— Poți fi și fachir, dar asta nu mă mai interesează. În India, în China, în Japonia, mi-ar fi spus Boddhisattva.

— În orice caz, făcător de minuni. Atunci, fă minunea, s-o văd și eu.

— Am făcut-o, și de mai multe ori. Ultima oară erau doi doctori acolo, trimiși special de la Centrală. S-au convins și ei. Nu simțeam fierul roșu, nici măcar pe limbă, și cînd mi-au curățat una din coaste cu bisturiul le-am spus să fie atenți, căci mă gîdil…

Făgădău îl plesni cu cravașa, invizibilă, și tînărul începu să-și șteargă liniștit sîngele de pe obraz.

— Minunea e, reluă Făgădău, că nu știi ce te așteaptă.

— Ba știu foarte bine: crematoriul. Dar ce folos, dacă nu vei fi și dumneata acolo, să mă vezi cum am să tremur, zgîlțîit de frig, și o să-mi suflu în pumni ca să mă încălzesc…

Ieronim se apropie de ei și-i întrerupse cu blîndețe:

— De-ajuns pentru azi. Doamna va vedea restul la premieră. Și, să sperăm, va înțelege…

— Am înțeles mai mult decît vă închipuiți voi, vorbi grav Marina. Am înțeles, bunăoară, că cel căruia voi îi spuneți Boddhisattva va muri carbonizat, dar va muri liber. Și e probabil că, dacă n-ar fi fost un Boddhisattva, și-ar fi dovedit libertatea și altfel, în chip public: bunăoară, scuipînd în obraz pe comandantul lagărului.

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

PELERINA

Capitolul I

Îl recunoscu de departe. Purta aceeași pelerină scurtă, învechită, cu două petice simetric și provocator cîrpite pe umeri, ca și cum ar fi vrut să ascundă urma epoleților. Dar Pantelimon știa acum că pelerinele cu epoleți nu făcuseră parte din uniformele armatei române; cel puțin nu în secolul nostru, îl asigurase Ulieru. Se vor fi purtat altădată, poate în epoca feudală. Și, dacă s-ar putea dovedi că peticele ascund cu adevărat urmele epoleților, adăugase Ulieru, după o pauză, vreau să spun: dacă s-ar putea dovedi, cu mijloace moderne, științifice, atunci ar fi grav!

Se întrerupse și-l privise lung.

— De cînd îl cunoști?

— Eu? Nu-l cunosc. Habar n-am cine e, nici cum îl cheamă. Ți-am vorbit de pelerina lui pentru că m-au impresionat cele două petice. Ți-am spus: păreau cusute exact pe umeri, ca niște epoleți…

— Destul de suspect, îl întrerupse Ulieru. Și, dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace științifice, ar putea fi chiar foarte grav. Cred că înțelegi de ce…

Pantelimon înălțase încurcat din umeri.

— Nu, spuse, nu înțeleg.

— Pentru că, în acest caz, pelerina a fost sigur furată. Furată de la Muzeul Armatei… Și totuși, adăugă gînditor, spui că nu-l cunoști…

— L-am văzut doar de două sau trei ori, ieșind de la alimentara Mătăsari. El ieșea și eu mă îndreptam spre intrarea B. Mă duceam să cumpăr niște mezeluri…

De data aceasta micșoră pasul ca să-i poată privi cu atenție pelerina. Nu se înșelase: peticele erau cusute exact pe locul și pe măsura epoleților: Poate privirile sau zîmbetul lui îl încurajase, pentru că se opri brusc la un pas de el.

— Vă rog, dacă nu vă supărați, îmi puteți spune în ce an sîntem?

— Nouăsprezece mai, răspunse Pantelimon.

— Nu, nu m-ați înțeles. Nouăsprezece mai, asta știam. Dar anul? În ce an sîntem?

Pantelimon se trase ușor spre zid, lăsînd să treacă o femeie cu un copil de mînă.

— 1969! spuse, 19 mai 1969.

— Așa credeam și eu, exclamă celălalt. Pot spune chiar că eram convins: 1969. Și cu toate acestea, sînt unii oameni care cred contrariul. Ca să fiu mai precis: Sînt oameni care pretind că sîntem în 1966! Mi-au arătat chiar ziare. Le-am citit cu cea mai mare atenție: trebuie să recunosc că erau ziare din martie, aprilie și mai 1966.

— Nu înțeleg, spuse Pantelimon zîmbind încurcat.

— Vă rog să mă credeți, continuă celălalt scuturîndu-și pelerina cu un gest surprinzător de tineresc. Sînt om serios, am, cum se spune, capul pe umeri. Dar în fața evidenței, a ziarelor, vreau să spun, a trebuit să mă înclin…

— Ce fel de ziare? întrebă Pantelimon.

— Ziarul nostru cel mai popular: Scînteia, îl citesc în fiecare zi. Scînteia de azi dimineață am citit-o de la primul la ultimul rînd.

— Ei și? îl întrerupse nervos Pantelimon, dîndu-și seama că mai mulți trecători se opriseră lîngă ei și-i ascultau. Am citit-o și eu, și tot de la primul la ultimul rînd…

— Da, dar ziarul de care vă vorbesc mă asigură că sîntem în mai 1966!

— Poate o fi fost un număr vechi, interveni un tînăr cu șapcă trasă adînc pe frunte pînă în dreptul sprîncenelor.

— Da, dar vedeți…, se pregăti să-i explice, scuturîndu-și din nou pelerina, parcă ar fi vrut