Poetul şi filosoful Lucian Blaga (1895-1961) a fost principalul reprezentant al celuilalt mare curent din cercul Gândirii. Alături de colegii săi, poeţii şi prozatorii responsabili în bună parte de uriaşul prestigiu literar al revistei, Blaga a căutat dincolo de ortodoxia răsăriteană sursele profunde ale tradiţiei autohtone şi calea cea mai potrivită de progres naţional. Deşi recunoşteau contribuţia pe care o avusese ortodoxia în viaţa spirituală şi culturală românească, ei şi-au extins analiza la spiritul popular reflectat în folclor şi în mitologie, la religiile orientale şi la gândirea filosofică şi sociologică contemporană din Europa de Vest. Blaga a avut o abordare mai largă, mai europeană, a dezvoltării şi a caracterului naţional decât Crainic. Cheia modului în care el înţelegea aceste probleme poate fi găsită în teoria sa cuprinzătoare asupra stilului, pe care a elaborat-o în Orizont şi stil (1935). Blaga a aplicat teoria sa generală în cazul românilor în Spaţiul mioritic (1936), insistând că spiritualitatea românească, ce determina în cea mai mare măsură caracterul naţional, fusese păstrată intactă în lumea rurală. În analiza finală, a mers dincolo de descoperirea caracterului naţional. A găsit în lumea ancestrală a satului secretele uitate ale epocii inocenţei, înainte ca păcatul cunoaşterii să-l înstrăineze pe om de natură şi de adevăratul său eu.

Ideile tradiţionaliste au apărut într-o varietate de forme. Filosoful Nae Ionescu (1888-1940), teoreticianul trăirismului, o formă de existenţialism, era sigur că Europa se afla în pragul unei noi epoci spirituale care avea să înlocuiască golul moral şi etic al unei lumi dominate de tehnologie şi de ştiinţa modernă. El a găsit sursele spiritualităţii româneşti în ortodoxie, care, insista el, îi separase dintotdeauna pe români de Europa catolică şi protestantă şi, astfel, le imprimase o dezvoltare diferită.

Ionescu şi-a găsit numeroşi adepţi în rândul tinerei generaţii de intelectuali care au ajuns la maturitate la sfârşitul anilor 1920. Cel mai de seamă era cercul „Criterion”, din care făceau parte Mircea Eliade (1907-1986), care avea să devină un istoric renumit al religiilor, şi Emil Cioran (1911-1995), filosof al condiţiei umane tragice. Deşi au recunoscut rolul pe care îl avusese ortodoxia în modelarea destinului românilor, aceştia erau dornici să exploreze diferitele sensuri ale existenţei.

Alături de europenişti şi de tradiţionalişti, susţinătorii altor curente de idei au analizat o a treia posibilitate de dezvoltare care să reunească moştenirea agrară a României şi nevoia de adaptare din experienţa europeană modernă a tuturor aspectelor utile pentru ţărani şi atractive pentru progresul economic şi social. Dintre toate aceste curente, ţărăniştii au fost cei mai coerenţi şi mai eficienţi partizani ai unei Românii în acord cu „caracterul ei preponderent agricol”. Ei se înrudeau cu populiştii şi, într-un fel, erau urmaşii acestora. Şi unii, şi alţii privilegiau o societate agrară bazată pe instituţiile autohtone şi erau neîncrezători în ceea ce priveşte societatea industrială, burgheză şi oraşul. Cu toate acestea, ţărănismul nu era o simplă extensie a populismului, deoarece era puternic influenţat de progresele teoriei sociale şi economice din perioada interbelică. Cea mai originală contribuţie a sa la gândirea socială românească, elaborată de principalul său teoretician, Virgil Madgearu (1887-1940), a fost doctrina României agrare ca o a treia lume situată între individualismul capitalist al Vestului şi colectivismul socialist al Estului. La rândul ei, această doctrină se sprijinea pe două ipoteze fundamentale : în primul rând, aceea că ferma de familie reprezenta un mod diferit de producţie şi constituia baza economiei naţionale ; şi, în al doilea rând, ipoteza că „statul ţărănesc”, o entitate politică administrată şi responsabilă faţă de majoritatea populaţiei, trebuia să înlocuiască ordinea existentă.

Ca stâlp politic al ţărănismului, Madgearu reprezenta un tip nou de stat, care avea să satisfacă nevoile şi aspiraţiile masei populaţiei şi avea să fie ghidat de teoria potrivit căreia progresul social şi economic al României era menit să rămână diferit de cel al Occidentului capitalist. Implicită era supoziţia sa potrivit căreia ţărănimea forma o clasă separată, diferită atât din punct de vedere economic, cât şi psihologic de burghezie şi de proletariatul urban, şi că, drept urmare, şi statul care reprezenta ţărănimea trebuia să difere de sistemele politice burghez şi socialist. Madgearu a numit noua entitate „statul ţărănesc”. Cât despre formele politice, a ales fără şovăială democraţia parlamentară.

Cu toate acestea, Madgearu aveau îndoieli serioase cu privire la bazele României Mari, aşa cum se întemeiau ele pe iniţiativa privată şi pe piaţă. Meditând asupra misiunii de a gestiona o economie tot mai complexă, el a ajuns să considere statul drept un coordonator indispensabil. Criza economică globală îl convinsese că epoca liberalismului economic în Europa îşi urmase cursul. Deşi nu împărtăşea teoriile unora dintre colegii săi ţărănişti cu privire la dispariţia iminentă a capitalismului occidental, Madgearu nu mai era dispus să lase iniţiativa economică doar pe mâini private. În schimb, a propus o planificare şi o coordonare statală, pe care le-a reunit sub denumirea de dirijism. Succesele iniţiale ale programului New Deal – sau, cum îl numea el, „Revoluţia Roosevelt” – în reînsufleţirea şi restructurarea economiei americane după Marea Criză l-au încurajat să creadă că intervenţia statului ar putea avea rezultate benefice similare şi în ţara lui. A considerat că dirijismul ar funcţiona cel mai bine într-un mediu socialist, dar nu a susţinut o transformare socialistă a economiei româneşti, parţial datorită angajamentului său faţă de fermele ţărăneşti private şi concepţiei sale asupra individualismului ţărănesc. Cu toate acestea, era de părere că România, prin structura sa agrară unică, ar putea adapta principiile dirijismului la nevoile sale specifice.

Toţi participanţii la dezbaterea privind caracterul naţional şi căile de dezvoltare au fost de acord cu cel puţin un aspect : acela că România trecuse prin schimbări rapide şi majore în secolul anterior. În spatele retoricii, ei au recunoscut de asemenea, unii şovăitor, că ţara lor semăna mai mult cu Europa de Vest. Însă nu reuşeau să se pună de acord