vinovat, continuă ea după ce pașii lui Petrică nu se mai auziră, l-ai jignit, știi cît e de susceptibil. I s-a părut că îți bați joc de el și în fața mea n-a putut să suporte…” „Aha, zic, și atunci și-a pregătit scrisoarea de-acasă, știa că o să-l jignesc, și atunci ce și-o fi zis: ia să iau eu cu mine documentul…” „Bineînțeles, zise ea simplu, nu mai are încredere în tine… Ce te miri?” „Și atunci de ce mi-ai spus că ține la mine?” „Fiindcă ține! Ce, nu poți să concepi?” „Nu, e o prostie să crezi și să aluneci în acest gen de lucruri spre care te împinge un om care vrea să împartă despărțirea sa cu alții, adică cu femeia care îl lasă și cu iubitul ei. Despărțirea se suportă, dacă nu, du-te și te spînzură! Cum, strigai eu indignat, după ce luni de zile a făcut din relația cu tine un caz universal, povestindu-mi mie ce blestem ești tu pe capul lui și cum ar face să scape de tine, scapă în cele din urmă, fuge de-acasă, arată mulțumit și echilibrat, eu iau drept bună și definitivă această schimbare (nu mi-aș fi permis să-ți scriu dacă n-aș fi crezut sincer că ruptura era reală) și apoi deodată se răzgîndește, se întoarce acasă și…” „Potolește-te, mă întrerupse Matilda. Îți repet, scrisorile tale l-au tulburat…” „Da?! strigai. Dacă erai convinsă de acest lucru și nu-l doreai, de ce nu le-ai rupt?” „Nu eram convinsă, m-am lăsat influențată de torentul furiei tale… Îmi plăceau, cum să le rup?!”

Rămăsei posomorît, deși inima îmi bătea. Mă așezai alături. Aș fi vrut s-o îmbrățișez, dar îmi veniră în minte versurile ei de-aseară cu textul acela care mă asemuia cu un țăran nestăpînit, care sărută „cu sete”. Dar cum ar fi vrut s-o sărut? Și gustul bizar de migdale al gurii ei îmi reveni, o apucai de umeri, o întinsei în iarbă și îl regăsii într-o sărutare care ne sufocă pe amîndoi. Un miros de viorele emana din ea sau dimprejur și o dorință inexorabilă de a fi în ființa ei mă îmbăta. Trăisem cu două fete, care erau acum uitate, aveam acum în brațe o femeie, o muiere al cărei corp îmi lua mințile. Începui să trag furios de rufăria ei intimă. O clipă avusei senzația că ea nu se împotrivea, doar o clipă, ca de îndată să-i aud glasul, deloc tulburat, ai fi zis doar extrem de uimit, deși uimit nu era… „Ei, ei, ei!” Și se zbătu, rămînînd totuși întinsă. Înțelesei într-o clipă, privindu-i ochii limpezi, că nu voia și că voința ei de a se împotrivi era totală; nici nu se gîndise măcar. Ridică brațele relaxîndu-se: o comoară bine închisă, cu un cifru secret care mi-era străin. Rostogolind cutia, lovind-o cu toporul, lovind cu dalta și ciocanul, n-aș fi reușit în cele din urmă decît să descopăr imensa oboseală a trupului, biciuită de dorința neistovită, dar neputincioasă, de a mă afla în posesia bogăției ei ascunse. Trebuia găsit „pergamentul”, descifrat codul de pe el. Dar erau chiar în fața mea și cutia și codul și gîfîind exasperat îi șoptii: „Te omor”. „Ei și?” răspunse ea și izbucni într-un hohot de rîs care, în cascadele lui, duse cu sine și vraja care mă stăpînea. Gîndii, și îmi văzui parcă și cu o mare claritate gîndul: „O voi părăsi! O părăsesc chiar în această clipă.” Și mă liniștii.

Ea nu se uita la mine, privea cerul. Stăteam alături simțind în preajmă doar pădurea. Da, era și ea alături, dar mă aruncase mult înapoi, în timp ce eu crezusem că sînt aproape… înapoi, înapoi mult, spre gradul zero al întîlnirii noastre… care nu mă mai interesa. Îi spusei: „Din clipa aceasta te dau uitării…” Ea se indignă: „Dar e firesc!!! Cine sîntem noi? Cu ce drept venim unul spre altul?… Trebuie să aflăm totul, dar totul…” „Află tu totul, îi răspunsei, eu nu sînt amator”, și izbucnii la rîndul meu în rîs, satisfăcut de vulgaritatea ultimelor cuvinte. Rămăsei apoi tăcut în timp ce ea își continua șoaptele. Că în fața acestui cer minunat… două inimi nu se pot apropia dacă nu aruncă, nu topesc din ele tot ceea ce au acumulat înainte ca zgură, vanitate, porniri oarbe, inconștiente, și nu ajung la fel de pure ca și el, cerul… nu avem dreptul… Trebuie să ardem… Îi da zor cu acest drept și cu acest ars, vorbea aiurea, ca și cînd un sentiment puternic nu ar arde tot ceea ce a fost înainte și nu și-ar cuceri astfel dreptul de a fi neîngrădit de nimic… Da, vedeam și eu cerul și mă simțeam la fel de curat ca și albastrul lui intens, ce mai trebuia să simt?… Dar cine era ăsta care venea spre noi? Petrică… „Petrică”, îi șoptii Matildei, dar ea nu se ridică și nu tresări… „Da, zise, fără nici o sugestie, știam că n-a plecat…” Dar sugestia mi se transmise totuși: Vezi? Îți dai seama? Atîta timp cît există Petrică…

Petrică nu veni spre noi cum credeam, se opri la marginea poienei și deodată îl văzui cum, cu o agilitate uimitoare, începu să se urce într-un mesteacăn, ajunse în vîrful lui și de-acolo scoase un urlet. De astă dată Matilda se redresă și se uită într-acolo. Petrică urlă din nou, înfiorîndu-mă. Copacul se clătină cu el ca bătut de vînt, fiindcă animalul care se cățărase în el se ținea pur și simplu de vîrful lui, acolo ajunsese. „Nu te mira”, îmi șopti Matilda. Petrică scoase iar un urlet. Apoi deodată începu să coboare la fel de iute cum se urcase, și cînd ajunse la jumătatea lui se aruncă, sări de-acolo, credeam că o să-și rupă picioarele. Dar nu, căzu doar în patru labe, ca o pisică. (Aveam să înțeleg mai tîrziu, prins de spaimă, semnificația fatală a imboldului lui de a sări de sus: avea să sară de foarte sus, și aveam să gîndesc atunci că noi trei, eu, Matilda și el, protagoniști ai unei