pui cînd ți-am zărit în buzunar cartea lui Pușkin. Voiai să mă întrebi cît timp voi mai rătăci prin lume fără să mă odihnesc. Îți dai bine seama că este singurul lucru pe care-l doresc, muritor fiind: să pot muri și eu într-o zi, ca toți ceilalți.

Se opri brusc și-i scutură brațul.

— Hei, Dayan! strigă. Lasă-l pe Einstein, lasă pe Heisenberg! Ascultă ce-ți spun, căci curînd am să aflu dacă ai înțeles sau nu de ce-ți răspund de-abia acum la întrebări.

— Ascult, șopti intimidat Orobete. Dar dacă nu înțeleg principiul, axiomele, nu înțeleg ce urmează.

— Fă un efort de imaginație și ai să înțelegi. Dar, înainte de toate, amintește-ți legenda. Uită că e vorbă de legenda mea. Amintește-ți ce spune legenda. Spune că mi se va îngădui să mă odihnesc, adică să mor, la sfîrșitul Lumii, cu puțin înainte (dar cît de puțin? cît?) cu puțin înainte de Judecata din urmă. Înțelegi, deci, că de aproape 2000 de ani n-a fost om care să dorească, așa cum am dorit eu, sfîrșitul Lumii. Îți închipui cu cîtă nerăbdare așteptam Mileniul, anul 1000! Cît de fierbinte m-am rugat în noaptea de 31 decembrie 999!… Apoi, de curînd, după ultimele explozii termonucleare, am prins din nou curaj… Ascultă-mă bine, Dayan, căci de acum înainte este vorba și de dumneata…

— Vă ascult, șopti Orobete. Vorbeați de…

— Vorbeam de ultimele explozii termo-nucleare. Toată lumea vorbește de ele, dar pentru mine bombele de hidrogen și de cobalt reprezintă ultima mea „speranță.” (Ai simțit că am pus cuvîntul în ghilimele, pentru că e vorba de cu totul altceva. Și, pentru că am deschis această paranteză, trebuie să te deprinzi, Dayan, să ghicești un nou limbaj în cuvintele limbii de toate zilele. Cred că ai să înveți repede acest, în aparență, „joc”, pentru că ești matematician și, pe deasupra, îți place mult poezia… Și acum, am închis paranteza.)

— Vă ascult, spuse Orobete după ce bătrînul tăcu și încetini mult pasul. Cred că înțeleg ce vreți să spuneți…

— Și încearcă să nu te mai gîndești la a cincea teoremă, reluă bătrînul, după cîteva clipe, căci am început să coborîm, și acum, cînd s-a întunecat…

— Coborîm? întrebă surprins Orobete privnd în jurul lui. S-ar spune dimpotrivă…

Deși se aflau aproape în întuneric, i se părea că începeau să urce o pantă lină, ușor înclinată spre dreapta.

— Fii atent! strigă bătrînul strîngîndu-i brațul cu putere. Încă doi pași și ajungem la scară și treptele, deși de piatră, sînt uneori roase de vreme.

— Da, e adevărat! vorbi Orobete cînd simți sub picioare prima treaptă de piatră. Să n-aveți grijă, adăugă, n-am să alunec. Sînt obișnuit să urc și să cobor scările pe întuneric…

Și totuși i se părea că nu coboară, ci înaintează, călcînd prudent pe lespezi de piatră, ca într-un tunel.

— Și acum, ascultă urmarea, reluă bătrînul. N-ai de unde să știi că în ziua de 21 aprilie 1519 – era Vinerea Patimilor – Hernándo Cortés a înălțat steagul Crucii pe pămîntul mexican, acolo unde s-a clădit mai tîrziu orașul Vera Cruz. De asemenea, n-ai de unde să știi că 21 aprilie 1519 corespundea, în calendarul aztec, ultimei zile a perioadei beatifice (i se spunea epoca „Cerului”). Perioada aceasta durase 13 cicluri de 52 de ani fiecare. Și tot ziua de 21 aprilie 1519 marca începutul perioadei Infernale… Ascultă cu atenție, Dayan, strigă strîngîndu-i din nou brațul, pentru că repet, este vorba de dumneata!

— Ascult, și totuși…

Orobete tăcu brusc, parcă i-ar fi fost frică să continue.

— Spune, spune! îl încurajă bătrînul.

— Și, totuși, nu coborîm!

— Cu alte cuvinte, e pur si muove! Dar de data aceasta te-ai înșelat, Dayan. Ai să-ți dai seama îndată ce ieșim la lumină. Dacă ai fi avut geniul lui Galileu, ar fi trebuit să crezi în ce-ți demonstrează rațiunea, nu în ce-ți spun simțurile.

— Aveți dreptate, începu Orobete prinzînd deodată curaj, dar tocmai asta mă tulbură: că nu izbutesc să identific rațiunea. Cît timp nu înțeleg axiomele, nu știu cum să mă eliberez din iluzia simțurilor… Vă mărturisesc cinstit: nu am impresia că am coborît sau coborîm, ci că înaintăm într-un tunel întunecat. Aș spune mai degrabă că urcăm…

— Cine mai citește astăzi Epopeea lui Ghilgamesh?! exclamă bătrînul.

Orobete se opri, speriat.

— Vasăzică știți că am citit-o…

— Știu, adăugă bătrînul trăgîndu-l ușor de mînă.

— Am citit-o pentru că nu pot dormi mai mult de 4–5 ceasuri pe noapte, și tîrziu după miezul nopții…

— Să-ți spun eu ce se întîmplă tîrziu după miezul nopții, îl întrerupse bătrînul. Nu mai poți gîndi, cum îți place să spui, nu mai poți „gîndi matematica” (ghilimele), și te întorci la prima dumitale dragoste, te întorci la poezie.

— E adevărat, șopti Orobete, dar nu știe nimeni.

— Nici nu trebuie să știe. Bine ai făcut că ți-ai încuiat cărțile de poezie în lada albastră.

— E tot ce mi-a rămas de la mama. Lada ei de zestre…

— Știu, continuă bătrînul. Dar n-au încăput toate cărțile. Alte volume de poezie le-ai ascuns în spatele dicționarelor, pe etajeră. Cărți pe care le-ai găsit pe la anticari sau le-ai cumpărat, pe bani puțini, de la foștii colegi. Așa ai cumpărat L’Epopee de Ghilgamesh, în traducerea lui Contenau, crezînd că este o epopee propriu-zisă, ca epopeile lui Homer și Virgil.

— Extraordinar! șopti emoționat Orobete. Cum de știți toate acestea?

— Ai să afli mai tîrziu… Dar cînd, adineauri, mi-ai spus că înaintăm „ca într-un tunel”, ți-ai amintit, fără să-ți dai seama, de drumul lui Ghilgamesh pe sub pămînt. Știi, cînd pornise Ghilgameșh să-l caute pe Utnapishtim ca să afle de la el secretul nemuririi, și a ajuns în fața porții prin care cobora zilnic soarele în amurg, și poarta era păzită de doi oameni-scorpioni…

— Care, totuși, începu emoționat Orobete, l-au lăsat să intre, pentru că au recunoscut în el pe fiul zeiței Ninsun, zămislit cu