un muritor. Ghilgamesh a pătruns în tunel – drumul pe care-l făcea soarele în fiecare noapte – și a mers așa 12 ceasuri, pînă ce-a ajuns de partea cealaltă a muntelui, într-o grădină paradisiacă…

— E adevărat, șopti Orobete.

— Nouă nu ne va trebui atît de mult, spuse bătrînul. Dar, dacă, adineauri, în loc să te încrezi în simțuri sau să cauți soluția axiomelor, ți-ai fi lăsat imaginația să întovărășească pe Ghilgamesh în tunel, ai fi înțeles că, întocmai ca faimosul erou mesopotamian, coborîm sub pămînt…

— E adevărat, șopti Orobete.

— Dar poate e și vina mea, continuă bătrînul, căci de ce te-ar fi interesat pe dumneata, tînăr matematician de geniu, în anul 5733 de la Facerea lumii, de ce te-ar fi interesat speranța unui personaj legendar ca Ahasverus?

— Mă interesează, vorbi cu greutate Orobete, căci așa cum mi-ați atras de mai multe ori atenția – iar eu nu înțelegeam sau mă prefăceam că nu înțeleg – „speranța” dumneavoastră (vedeți, Maestre, că încep și eu să întrebuințez ghilimele), „speranța” dumneavoastră implică direct și destinul meu. Și nu numai al meu, adăugă în șoaptă.

— Încet, încet, spuse bătrînul, te vei regăsi așa cum ai fost de la început. De aceea mă grăbesc să închei: ziua aceea de 21 aprilie 1519 marca nu numai sfîrșitul epocii Beatifice, ci și începutul perioadei Infernale care, conform calculelor vizionarilor azteci, va dura 9 cicluri de 52 de ani fiecare, adică 468 de ani. Dacă profeția aceasta se va adeveri, anul 1987 – fă socoteala: 1519 plus 468 de ani – anul 1987 va însemna sfîrșitul epocii Infernale. Asta ar putea însemna sfîrșitul lumii noastre, iar pentru mine ar putea însemna…

— E adevărat, șopti Orobete. Dar totul depinde de limbajul în care poate fi înțeleasă și tradusă profeția vizionarilor azteci.

— Bravo! exclamă bătrînul strîngîndu-i cu putere brațul. Pentru că mi-ai spus „Maestre” îți pot spune și eu că ai trecut un examen, deși nu cel mai greu… Și acum, adăugă după o scurtă tăcere, iată-ne ajunși la capătul tunelului.

S-a trezit brusc într-o lumină care i se păru nefiresc de puternică. Își duse mîna la frunte, apoi și-o trecu încet pe amîndoi obrajii.

— Mă simt cam obosit, și mi-e tare sete!

— Și, după cum vezi, ne îndreptăm spre două izvoare, spuse bătrînul întinzînd brațul și arătîndu-i-le, nu prea departe, curgînd tăcute între plopi și chiparoși. Dar să fii cu mare băgare de seamă, adăugă. Să nu bei la întîmplare și să nu bei prea mult.

Orobete se îndreptă cu grabă, aproape alergînd, spre crîng. Îngenunche în dreptul primului izvor, își împreună mîinile ca o cupă, și începu să bea, lacom.

— Dayan! se auzi strigat din urmă, ai ales bine, dar nu bea prea repede.

Orobete înălță capul și-i spuse, zîmbind.

— Atîta lucru știam și eu, Maestre. Știam de cînd urcam Carpații. Să nu bei niciodată dintr-un izvor de pe mîna stîngă… Mi-era tare sete! adăugă. Și cu toate acestea…

Se trezi cu bătrînul lîngă el și se ridică brusc.

— …Și cu toate acestea, repetă, au fost de ajuns cîteva înghițituri…

Bătrînul îl privea curios, cercetător, parcă ar fi așteptat să mai adauge ceva.

— Și iată banca pe care o căutam, vorbi mai tîrziu, arătîndu-i-o ascunsă sub umbra chiparoșilor.

De data aceasta nu-i apucă brațul, ci porni singur înainte. Orobete îl urmă tăcut. Pe nesimțite, figura întreagă i se lumină de un mare zîmbet.

— De ce m-ați păcălit, Maestre? întrebă sfios după ce se așeză lîngă el pe bancă. În odaia aceea cu ușa întredeschisă, nu s-a petrecut nimic; nici o dramă, nici o crimă. Era o odaie ca multe altele prin care am trecut; fără taină.

— Evident că așa era, vorbi bătrînul înseninîndu-se. Dar n-am vrut să te păcălesc. Era doar o ghicitoare, cea mai simplă dintre enigme.

— Și de ce mi-ați spus că boierul avea 99 de slugi? Avea doar cîțiva robi țigani, doi argați de la moșie și un grădinar vienez… Care a plecat și el într-o zi, căci sărăcise boierul și nu-l mai plătise de un an.

Bătrînul îl privi, ca niciodată, cu multă căldură.

— Dayan, 99 este o cifră mistică, și nu încerca s-o analizezi cu uneltele dumitale matematice. Am vrut să te învăț jocul, adăugă, să te deprinzi, adică, să înțelegi pe loc limbajul camuflat în limbajele de toate zilele…

— „Limbajul ascuns”, spuse zîmbind Orobete. Parlar cruz, cum îl numeau acei misterioși Fedeli d’Amore provensali, italieni și francezi. Am citit demult ceva despre ei și acum îmi aduc foarte bine aminte.

Bătrînul îi apucă brațul și-l privi, dezamăgit.

— Îți aduci aminte pentru că ai citit despre ei? Numai atît? Fă un efort, Dayan! Îți vei aduce aminte de foarte multe alte lucruri pe care nu le-ai citit niciodată.

Orobete își trecu de mai multe ori mîna pe frunte, emoționat, privind drept înaintea lui.

— Dacă mi-aș aduce aminte verbul… șopti tîrziu. Aș putea vorbi araba, dacă mi-aș aduce aminte verbul…

— Lasă araba la o parte, îl întrerupse bătrînul scuturîndu-i brațul. Nu vei avea nevoie de ea.

— Îmi aduc aminte de atîtea lucruri, încît mă rătăcesc… Îmi aduc aminte de prea multe întîmplări, de prea mulți oameni. Oameni pe care mi se pare că i-aș fi cunoscut cîndva, și totuși…

— Fă un efort și uită restul, îl îndemnă bătrînul. Adu-ți aminte doar esențialul. De ce-ai înțeles cîndva că este esențialul.

Orobete începu din nou să-și frece fruntea.

— Atîtea lucruri mi se par esențiale, șopti tulburat. Atît de multe alte lucruri…

— Uită! Uită! strigă bătrînul. Nu te lăsa copleșit de tot ce ți s-a întîmplat și tot ce s-a întîmplat în vremea dumitale, pentru că iarăși te vei rătăci. Memoria poate fi tot atît de fatală ca și uitarea. Fă un efort! Gîndește, distinge, alege; lasă restul la o parte. Convinge-te că nu te interesează, și vei vedea că se retrag toate acolo unde erau pînă acum: în același somn al uitării…

— Așa fac! Așa fac! repetă Orobete cu o