să spună ce este, ca să afirme apoi că este?” mîrîi el din nou aruncînd un os în iarbă. Formidabil! Mă așteptasem să mă insulte din nou, cînd colo el chiar lua lucrurile în serios. „Ceea ce ți se pare că este, continuă el deodată sarcastic, se termină de pildă într-o baltă de spermă. Și totuși te trezești că nu mai este.” Da, iată, era mai rău decît o insultă, o lovitură bine dată. Am înțeles: voia să ne maculeze, pe Matilda și pe mine, chiar în pragul idilei, și să ne reducă la neant. Am rămas fără replică. Luam cunoștință că Petrică nu era cel care afirma Matilda că este, un prieten care ținea mult la mine. De altfel, nici nu crezusem acest lucru, totuși mă prinsese dezarmat, puțin tot crezusem. În astfel de situații femeile țin cu cel părăsit, îi atribuie sentimente nobile și te îndeamnă și pe tine să crezi în ele. Te dezarmează instinctiv, să nu-l poți lovi pe fostul soț sau fostul iubit. Și Petrică ar fi avut aceeași stare de spirit chiar dacă nu mi-ar fi citit scrisorile. Era firesc! Iată unde mă adusese Matilda, la acest dejun la iarbă verde în care eram încă o dată pus într-o situație ridicolă. Ar fi trebuit să intuiesc ce avea să urmeze și să mă ridic imediat și să plec, dar bineînțeles că n-o făcui. Petrică reluă: „Filozoful tău bulgar Stancio Stancev nu face o ceapă degerată pe lîngă filozoful ceh Ian Sprjna, care în cartea sa Asupra moravurilor vorbește despre propensiunea omului de jos, care vrea să ajungă sus călcînd peste cadavre. Prietenia pentru el nici nu există, dar o mimează, știe că e o forță și o folosește cu perfidie fără cel mai mic scrupul, lovind cu barosul în fisura pe care un prieten imprudent i-o dezvăluie, viața sa intimă. Există pentru el ceva sacru? Cultura e un scop, nu expresia a tot ceea ce avem mai bun în noi. Iată ce scrie un asemenea individ, continuă Petrică scoțînd din buzunarul vindiacului un plic pe care îl puse alături, se șterse pe mîini cu un șervețel și deschise o scrisoare în care de departe recunoscui propriul meu scris: «…În chestiuni din acestea, Matilda, il faut couper net[1]…» Omul de jos, rînji Petrică, vorbește franceza… Și continuă: …«altfel aluneci fatal într-o istorie în care cîștigă totdeauna cel care are mai multă răbdare, ale cărui sentimente pot suferi o puternică revifiere[2], care îți pot da iluzia unei iubiri mari pentru tine și îți pot strecura teama că săvîrșești o eroare părăsindu-l…». După cum se vede, comentă Petrică, tînărul, deși are abia douăzeci și doi de ani, are experiența despărțirilor, precum și a duratei și eroziunii sentimentelor supuse răbdării celuilalt, fiindcă el nu urmărește decît un scop, dar, imprudent, sigur de sine, își dezvăluie involuntar ceea ce vrea să ascundă, puțina adîncime a propriilor lui sentimente, căci iată ce scrie mai departe: …«Or, eu, Matilda,… (și aici Petrică sări ceva, dar eu îmi aminteam: te iubesc atît de mult încît…) trebuie să-ți mărturisesc temerea că răbdarea lui, confuzia stării lui de spirit, între adorație față de tine și firele care îl atrag cu putere misterioasă înapoi lîngă tatăl său, vor fi mai puternice decît noi doi…». Se exprimă eufemistic, comentă iar Petrică, în loc să spună că n-are răbdare să aștepte, o implică și pe ea amenințînd-o ca pe-o elevă de liceu… Și încă aici stilul e reținut, dar în altă parte originea lui roturieră iese la iveală cu violență, prietenul pe care îl denigrează are moacă în loc de chip, nu mă înjosesc să mai citez și altele…”

Și se opri și vîrî la loc în buzunarul de sus al vindiacului acest document prețios pentru el (în ce sens mai era prețios, după ce îl utilizase, nu înțelegeam), încheie adică cu grijă nasturele, să nu cumva să-l piardă! Ce ticălos! Premeditase totul, venise deci de-acasă cu scrisoarea în buzunar și, după ce mă anesteziase pe drum cu mărturisirea că se va despărți de Matilda, părăsise starea lui umanistă și mă lovise cu atîta abilitate încît rămăsei atît de uluit și în continuare dezarmat, că nu răspunsei nimic. Aș fi putut de pildă să-i spun că tatăl meu e monteur de avioane, o meserie de înaltă calificare, iar mama e fiică de funcționari, cu o înaltă concepție morală despre lume, mai nobilă decît aceea de avocat. Da, dar despre rest ce puteam să-i spun?… Da, aș fi putut să-l întreb încotro și în ce măsură o căsătorie a mea cu o arhitectă, eu fiind profesor, m-ar fi plasat sus? Unde anume? Familia Matildei, din spusele ei, avea o situație socială la fel de modestă ca și a mea. Atunci ce? Și deodată avui revelația: casa, ei da, luxosul apartament al Matildei, pe care tatăl lui Petrică vrusese să pună mîna încă de la început… Pentru asta deci voiam eu să trec peste cadavre… Ce nemernic! Înseamnă că el însuși se gîndise la asta împreună cu taică-său și renunțase tocmai la timp cînd ea le rîsese în nas! Și acum îmi atribuia mie același gînd.

„Bine, zise Matilda jovială, văd că ați terminat înalta voastră discuție despre filozofii bulgari și cehi, Stancio Stancev și Ian Sprjna, acum tu, Petrică, retrage-ți insinuările, și tu, Victor, cere-ți scuze că ai vrut să-l umilești primul prin cuvintele pe care i le-ai spus și să bem împreună un pahar de vin. Măi creștinilor, continuă ea văzînd că vorbea copacilor, dar toate astea ce importanță au?” E curios cum abia după mulți ani roșim că n-am rîs cînd trebuia de femeia pe care o iubim. Măi creștinilor! așa se exprimase Matilda, adică mă punea pe același picior de egalitate cu bărbatul ei. Devenisem „creștin”. Și ne lua de sus, ironizîndu-ne pentru calitatea discuției noastre. Arbitra! Ne cerea să ne împăcăm, în stil dostoievskian, eventual să plîngem și să ne îmbrățișăm: Victor Petrovici, să